Azi nu ma dor

Azi nu mă mai dor căruntele patimi
Au nins peste ele troiene albastre
Și nu îi mai strig nepăsării reproșuri
Sunt toate topite sub viețile noastre.

Azi nu îmi mai plânge în taină cuvântul
Poeți s-au născut s-o facă mai bine,
Îmi ghemui doar trupul, răpus de dorință
Și cad în extazul de-a fi lângă tine.

Nici ger nu mai vine s-albească trecutul
Nici porțile nopții nu-și scârție mersul
E-atâta tăcere în miezul tăcerii
C-a fi două trupuri nu-și merită sensul.

Un vifor colindă ,din arctice timpuri
Și-n aer valsează reci stele polare,
Eu nu mai mai chinui să știu adevărul
Real azi îmi pare doar ceea ce moare.

Sărut cu aromă de vin sec și roșu
E tot ce îmi ține de cald astă noapte.
Și cui ii mai pasă de trec spre vecernii
Irozii, cântându-și colinzile-n șoapte?

Daca as fi un lup alb

Dacă aș fi un lup alb aș sfinți munții
Urlând a botez veșniciei, numele lor
Aș scutura de ani cetinile lumii...
Coroane de minuni v-aș pune pe creștet
Și-aș împărți cu voi nopțile prădate
Din casa timpului ce vă înșeală firea.

Dacă aș fi un lup alb aș iubi doar o dată
Aruncând în dizgrații foi inutile de stăre civilă
Și aș muri doar o dată ,pentru ea si pentru mine
Și le-aș lăsa muților testament
Să împartă restul vieții netrăite ,cu voi
Și în serile cu lună plină v-aș lumina
Cu ochii mei ,privirile pierdute.
Dacă aș fi un lup alb, știu sigur
Că niciodată ,dar niciodată
Nu mi-aș dori să mai fiu om.

Nu mai ninge

Nu mai ninge peste veacuri cum divin ningea cândva
Când copilaria Terrei în nameți se măsura,
Nu mai este albă neaua să-i orbească pe păgâni...
E prea-mbodobită lumea cu ingrați și cu meschini.
Doar în visuri, dalbe zâne prin zăpezi înaintând ,
Mai sunt pure, mai sunt drepte, iernile ce le trăim.
Nu mai ninge peste lume cum frumos ningea cândva
Cred nu mai sunt copiii care se rugau de nea
Să le înălbească cerul peste suflete căzând
Din troienile preasfinte oameni albi si buni născând.
Nu mai ninge peste lume cum divin ningea cândva
Tot mai întinată-i calea până la polara stea.
Tot mai singur e pământul și mai fără anotimp
Miliardele de pustnici nu mai pot iubi ningând.

COLINDUL AMINTIRILOR

Leru-i ler ,pe-un fir de ger,
Flori de ghiață mă îngheață,
Pași grăbiți pe sub fereastră...
Amintiri din altă viată.
Puști cu flăcări în obraji
Zguduind de râset zarea,
Fumuri june curmă ceața...
Un colind îmi dă iertarea.
Timpuri vechi din nou trăite,
Câte ierni duse-n colinde?!
Câte clopote spre seară ,
Dinspre munți pe văi coboară?!
Leru-i ler, un dor de ducă,
Prin nămeți bătrâni se-ncurcă,
Din tristeți ,colinzi m-alungă...
Iarna vieții e prea lungă!
Trec pe uliți înălbite,
În sumane de apostoli,
Anii mei ,cântându-și lerul...
Cui să-și mai colinde gerul?

Poveste omului de nea.

 Pentru că cerurile nu mai ningeau
și pentru că ninsorile nu mai aduceau cerul pe pământ,
Am facut un om de zăpadă ...
din mii de fulgi imaginari.
I-am desenat ochi si gură
și chiar butoni de cărbune..
Și contemplându-l am gâdit:
Uite un om de zăpadă care nu se va topi!
Apoi?! Apoi ,într-o zi ,fulgii imaginari au luat-o razna,
Rătăcindu-mi o dată cu ele gândurile
sub insolații mistice si mistuitoare,
Omul meu de zăpadă s-a prelins,
rămasese o singură lacrimă din el.
Și-am înțeles că oricât de târziu ar veni o ninsoare
Poți încă spera să ai un alt om de zăpadă,
Oricât de etern ți-ar părea imaginabilul,
Odată topit ,nu va mai ninge nicicând la fel,
Nu va mai fulgui niciodată destul, cât să reînvie
Omul tău de zăpadă.

 Pentru că cerurile nu mai ningeau
și pentru că ninsorile nu mai aduceau cerul pe pământ,
Am facut un om de zăpadă ...
din mii de fulgi imaginari.
I-am desenat ochi si gură
și chiar butoni de cărbune..
Și contemplându-l am gâdit:
Uite un om de zăpadă care nu se va topi!
Apoi?! Apoi ,într-o zi ,fulgii imaginari au luat-o razna,
Rătăcindu-mi o dată cu ele gândurile
sub insolații mistice si mistuitoare,
Omul meu de zăpadă s-a prelins,
rămasese o singură lacrimă din el.
Și-am înțeles că oricât de târziu ar veni o ninsoare
Poți încă spera să ai un alt om de zăpadă,
Oricât de etern ți-ar părea imaginabilul,
Odată topit ,nu va mai ninge nicicând la fel,
Nu va mai fulgui niciodată destul, cât să reînvie
Omul tău de zăpadă.

Destine

Statui turnate-n grabă sub plumbuite ore,
Din patima chemării si gesturi de mirean,
In marmură de roze, săpate cu migală,
Perfectă si firavă imagine lumească...
Aceasta ne e viața, cu timpul ei de strajă,
O prea frumoasă clipă pe un imens cadran....


      Cu trăsături cioplite de-o daltă efemeră,
      Un piedestal de alge si săruri de mărgean,
      Topit de idealuri si recăzut in valuri,
      Stingându-se-n amurguri sub ochiuri reci de geam...
      Acesta ni-i destinul, aceasta voia sorții,
      Prea scurte pentru veacuri , prea lungi pentru un an.


Iar când din bronzul tânar vor mai fi doar foițe,
Am să te-ntreb pe tine, cândva năvalnic râu:
Ce-ai fost mai mult pe lume, artistul sau statuia?
Si cărui timp anume i-ai spus in glumă ,,Eu''?...
Căci chipu-ți de Adonis s-a stins așa in grabă,
De nici nu mai contează dacă ești om sau zeu.

Pasi pe nisip

 Câți pași ți-am desenat cu gândul
Pe plajă ,descălțându-mi versul,
Sperând să-i prindă dimineața
Să le privești cu sete mersul.
Rugasem valurile-n spume
Să le evite ,când vor trece
Să-ți potrivești , măcar o dată,
Pe urma-mi caldă talpa-ți rece. 
 Și-n fiecare-apus , cu gândul,
Mă-ntorc să calc nisipul greu,
Ca printre-atâtea mii de urme
Să vezi că am trecut si eu. 
 E poate mult prea efemeră
O urmă scrisă-n zaț de mare,
Si prea puternic valul vieții
Purtând în larg pășiri amare. 
   5.05.2014 

Serenadă

Bătrânul trubadur își acorda vioara,
Cu gama-i ruginită dând tonul înserării,
Pe corzile întinse mai poposea doar luna
Lin legănându-și raza pe-arcușul rechemării.
Câte romanțe scrise, câte iubiri fugare
Și câte nopți trăite la umbre de castani !
Și dintre toate,astăzi ,rămase el și luna
Și-un cântec fără nume mucegăit de ani.
Din depărtări de viață, îmi mai aduc aminte
Bătrânul cu vioara ,un mesager bizar ,
Și nimeni nu mai știe de-i mai bătrân ca luna,
Ori toate-n lume-s stinse de glasul lui hoinar. 
Și dacă dintr-o clipă tu poți să pierzi o seară
Lipește-ți blând urechea de lună la apus
Vei auzi un suflet cântând la o vioară,
Al meu, al tău ,al lumii. Iubiri care s-au stins. 

Sub cerul tacerii

Mă așezasem tăcută
s-ascult asfințitul...
și-n fugă celestă căutam ,
printre stele
conturul de raze al limpidei lune
cu Cain și Abel gladiind
lumi rebel.
Mă așezasem tăcută
să-mi cuprind întruparea,
din marea clepsidră
a vieților mele,
redând libertății nisipul albastru
prea palid și aspru ,închis fără grijă
în gânduri absurde, posace și grele.
Mă așezasem sfioasă
să-mi cânte-n surdină
un cântec de leagăn
bătrânul Uranus,
absentă și prinsă
în jocuri de sferă
mi-am pus însă capul
pe pieptul terestru
în care bătea o inimă trează....
O curgere sacră o cald-adiere
și toată tăcerea și toată mirarea
cuprinse de flăcări la ceas de amiază
le-am pus , prea în pripă,
să-și ardă menirea
pe-altarul iubirii
de-o singură clipă.

Marina

trec bărcile și valuri se unduie
respiră adâncurile, respiră chemare,
prin unde-nspumate fiori vii de sare...
pătrund necuprinsul
săltând printre vuiete.
trec șir după șir cu pipe, corsarii
profeți ai trecutului lăsat lâng-o zare
și scarție-o ramă și plâng iar catarguri
când soarta separă pământul de mare.
un fluier de scripcă ,jelind parcă lumea
vapoare se-nșiră spre lunga plecare
și valuri se unduie
respiră adâncul
prin ochi fără lacrimi
numiți depărtare.
și-n toată această mulțime de chipuri
vâslind fără timp spre alte hotare
rămân numai eu,
scrutând nesfârșitul
aproape de țărmuri,
naufrag fără mare.

Departe

Departe de lumea aceasta de vânt
Departe de sensuri închise-n cuvânt
Departe de plânsuri și patimi arzând
Departe de toate, azur respirând.
Cu tine in brațe strivind depărtări
Întinsă pe paie sub cer fără zări
Lăsând în dizgrații distanțe si mări,
Te țin lângă mine pe-o culme de stări.
Departe de moarte pământ respirând
Aproape de aștrii săruturi râvnind
La marginea vieții culori savurând,
De mine departe ,de tine nicicând.
Închid păpușarii-n cutii de carton
Pun lacăt la poarta ce dă spre nesomn,
Departe de lume rodesc parcă-s pom,
Cu tine în brațe, pe-un antic peron,
Las lumii trecutul . Mă-ntorc sa fiu OM.

asculta!

Ascultă tăcerea nespuselor chemări!
Ascultă! ...
cum clopotele universului ne cer
un singur semn
o singură privire...
Atât cât sufletele celor ce iubesc
Să redevin-o singură menire
Și-n mersul lor comun
un unic vers.
Ascultă deci cum rezonez cu tine,
Când ultima tăcere
despre mine
reinventează-o lume de iubire.

Cersind un zambet

Mi-ai da un zâmbet să-l prind pe'un ram?
să-l înfrunzesc cu boarea unui sărut
sa-l ud cu o lacrimă mai eternă decât trecutul,
ca să-mi fie el floarea anilor ce vor veni,
ca să-mi fie el raza cu reflexe de tandrețe,
cheia tuturor iubirilor neaflate, încă.
Mi-ai da un zâmbet să-l transform în apă vie?
cu care să-mi alin ardera trupului
când suflarea amurgului nu va mai ști
să clocotească a tinerețe
în sufletul meu prea înțelept,
în sângele meu prea rece și dezamăgit
în ochii mei prea puternici .
Mi-ai da un zâmbet să-l port în toate memoriile?
până când lumina mă va recunoaște
până când Universul îmi va deschide porțile
să pășesc din nou pragul lumii
de unde am plecat cândva călător
doar ca să rămân vrăjită
de un zâmbet muritor,
doar ca să aflu
cât poate înrobi un surâs!
Mi-ai da ultimul tău zâmbet... fară să regreți?

Cum trece timpul!

Cum trece timpul răspândindu-și boarea...
Printre frunzișul anilor ce-au fost,
Și ne găsește braț la braț cu clipa
Plecați din ieri spre mâine, fără rost.

****
Cum trece timpul peste crânguri sterpe
Lăsând tăcerea strajă peste bolți
Și-nsingurată urma mea se pierde
Într-un pustiu de oameni si roboți.
****
Pun rămășag cu timpul ce-o să vină
Că ne va transforma și el în lut
Și uneori ne-o arunca , din milă
Un carpe diem... fără început.
****
Cum trece timpul fără să mă-ntrebe?!
Și nici eu n-aș avea ce să-i răspund
Dar tare-aș vrea să știu al meu de trece
Mă ia spre moarte sau spre nesfârșit

Apropiere

Nu-i așa ,că vei topi și astă noapte,
cu sarea propriei sudori ...
tăcerea trupului meu
înghețat de prea mult timp
în clepsidre?
Nu-i așa, că-mi vei reînvia trupul,
transformat mișelește
într-un ram uscat
de toamnele ce-au înghițit
unul după altul ,
sentimentele?
Nu-i așa ,că dincolo de timpul
ce ne-a biciuit fără milă carnea,
a mai rămas o îmbrățișare ,
ascunsă sub frunzele întomnate
ale atâtor despărțiri,
de noi și de ceilalți?...
Spune-mi doar că este așa,
că a mai rămas o ultimă contopire
netrăită,
doar de noi doi știută,
doar nouă permisă!

Desculti

Uneori îmi pare că pașii sufletului
au rămas fără urmele noastre,
rătăcind bezmetici pe cărări obscure,
cu mâini tremurânde
bâjbâind frenetic
în întunericul
indiferenței.
Uneori îmi pare
că ecoul gândurilor ascunse
derutează ,fără milă ,calea pașilor
ramași fără călăuza sufletelor noastre.

Melancolie

Într-un târg departe, la o masă veche
Plouă și în toamna anilor ce vin
Și se-nșiră-n grabă frunze de poveste,
Pe melancolia ăstu-i timp divin.
*
La o masă veche ,într-un târg departe
Scriu și eu povestea simplă, despre noi,
Scrijelind cu gândul lemnul ud și putred
Amintindu-mi ploaia plânsului în doi.
*
Într-un târg departe , râd de plânsul ploii
Toamna asta-i numai un falsar decor
Peste trupuri goale biciuindu-și moina,
Nostalgii de viață cu parfum de dor.

Intre doua maluri

Un mal al meu , alt mal al tău...
O barcă legănându-se-ntre noi,
orgolioși patetici,
prea sceptici amândoi
să luam întreagă barca
vâslind-o fiecare
cu vâslele unite într-un destin
în doi.

Rămasă goală barca
rămași pustii și noi
udați de lacrimi triste
sub disperate ploi.
O siluietă goală de iolă , la apus,
zbătându-se de maluri
o șansă ce s-a dus,
și între noi doar apă
regrete clipocind...
un mal al meu străine
străin alt mal ,al tău...
În suflete rănite
o apă prea adâncă
inspăimântate maluri
va separa, mereu.

Parfum de mere

Miroase-a mere coapte părul tău...
Și zâmbetu-ți miroase a-mpăcare,
Cu coame răvășite peste timp
Trec galopând mustangii a-ntomnare.

Sărutul tău, ca un nectar virgin,
Din crizanteme și-a furat amorul,
Iar ochii-ți de-ametist îmi sunt potir,
Din care îmi îmbăt ,în valuri, dorul.


Miroase-a mere roșii de păcat.
Pe buze de rubin ,ca o magie,
Strâng timpul care nouă ne-a fost dat
Din vremi de vreme,pentru veșnicie.

Popas la marginea toamnei

Te uiți cum își împletește toamna zilele...
toarse din caiere demult amurgite!?
în baie de galben colorând dulce firele,
brocarturi asprite de prea multe cuvinte.

*
Cu pleduri ruginii peste vânturi sihastre ,
în grabă își țese un giulgi pentru iarnă,
odihna-i pribeagă ,în nopți tot mai vaste
covoare de frunze ucise -ntr-o doară.
*
Panere bogate arogant etalează
muzee cu chipuri și fructe de ceară,
Ea râde și-n joacă un cerc croșetează,
prinzând la un loc amintiri despre vară.
*
Și vezi cum brodează cu fire de vreme
la poalele lumii ,anotimpuri pierdute?!
și țese... și cântă ceva...despre veacuri,
ea știe,si cine n-ar vrea s-o asculte?!

Calcand pe nori

Hai să călcăm pe norii înfloriți !
Să dăruim o rază împăcării
Din cupe de ambrozie , cuminți,...
Să bem balsamul sfânt al neuitării.

Cu pașii nestigheri ,de om matur,
Să ne rotim în cremene de aburi
Plângând cu norii lacrimi de azur
Când soarta sare șuie peste praguri.


Răscumpărând trecutul cu arginți
Și karmă după karmă tot misterul,
Să-ncălecăm pe aure de sfinți
Dezvăluind, dramatic , adevărul.


Hai să călcăm pe norii sidefii!
Gustându-le în treacăt  efemerul...
Oh, taina veșniciei nu-i la ei!
În noi! plutind pe nori ,e veșnic cerul.
18.09.2014

Haiku cu frunze moarte

Oh,
câte frunze moarte!
câte vise împăturite ...
și aruncate în sertarul timpului,
ca vântul să nu le răscolească
ca ploia să nu le reinvie
stropindu-le.....
cu stropi reci
de melancolie! 

Moartea nu exista

Moartea nu există! Știați?
Există doar sfârșitul primelor lucruri
care ne-au plăcut atât de mult,
când le-am descoperit
încât le-am numit viață:
primul sărut, primul pas,prima noapte de îndrăgostit,
prima urare, primul premiu ,primul 18 ani,
prima iubire,
primul răsărit, primul dans,
primul cuvânt rostit cu sufletul stâlcit de emoție
primul strigăt, primul ecou,prima zăpadă, prima floare..
primul sunt... primul ești.
Dacă am putea :dansa , iubi, crea ecouri,
mâzgăli pereții Universului,
trăi extazul de a face dragoste,
bate ritmul melodiei preferate,
descrie cercuri concentrice în marea viselor,
aruncând pietricelele tuturor dorințelor de împlinit,
surâde, plana printre nori,
râde cu lacrimi,
întinde mâna celor căzuți,
mânca cireșe în amurguri înghețate,
sări pe nisipul fierbinte cu pașii deveniți aripi,
săruta fruntea copiilor,
naște cutremure cu un oftat
în ochii celorlalți,
Offff, dacă am putea
plânge fără resentimente...dacă,
Dacă am putea face toate acestea fără să ne oprim,
fără să ne tragem sufletul ,
fără să-l scoatem din jocul de a ghici cine suntem,
am ști că moartea nu există....
Există doar sfârșitul tuturor lucrurilor care ne plac
atunci când am obosit să le mai dăm viață.

Pe malul amintirilor

Au trecut ,ca un val, amintirile
Scăldându-mi trupul încă fremătând
Pe-altarul așteptărilor păgâne
Carnală jertfă arsă injust de zeul timp. ...
Au trecut precum un val iubirile
Purtând pe plajă resturi vechi de gând
Amante infidele ,iluzii prea eterne
Castele efemere din vorbe ridicând.


Au mai trecut înfierbântate zilele
În spume-nvolburate înecând
Extazul cifrei doi, când contopirile
Scriau pe maluri vise de nisip.
Și toate au trecut cu-o adiere,
Nici țărmuri vii de mare nu mai sunt
Doar trupuri eșuând , așa-neștire
Între-un reflux și-o limbă de pământ.

Ecald la tine in suflet

E cald la tine în suflet,
Atât de cald încât se aprind lumânări
în visele mele
luminâd chipul îngerilor coborâți...
să vegheze basmele nopții
povestite de buzele tale.
E cald la tine în suflet,
Atât de cald ,încât
toate anotimpurile au devenit unul sigur
unul solar si pereptuu
doar despre mine si tine
singurul care ne-a rămas de trăit:
Iubirea.

cafeaua

Se pierdeau aburii cafelei
așteptând
un răspus efermer despre tine,
pe luciul ferestrei aburind
un cer, cu nori si păsări de rubine.
Cu arătătorul înfierbântat ...
pe buze,
am desenat o ecuație de stele
dar s-au prelins unindu-se ,mofluze
pe cerul aburiu, printre perdele..
Se pierdeau aburii cafelei
așteptând
Un alt arătator la geamul vieții
să deseneze aștrii prinși în gând
lângă planeta calda-a dimineții. Vezi mai mult

In straiul lunii

În straiul lunii

E galbenă și-n seara asta luna
Tu îmbrăcat cu raza-i diafană...
Așează-ți trupul palid lângă mine
Și dă-mi tristețile ,din gând, afară.
***
Prin geamul revărsat către-nserare
Când va veni să-și regăsească straiul
Vom fi trecuți demult de contopire
Și-n suflete arzând ne-o curge raiul.
***
Va pâlpâi cu-o ultimă văpaie
Opaițul inimii uitate-n tine,
S-o duce luna ,poate si speranța
Dar tu deja vei fi rămas la mine.
***
E glabenă si-n astă seară luna
Și auriu pe pielea ta se joacă,
Ea va veni sa spună câte-n stele
Lipit de mine tu să-i spui să tacă.

Inflorire

Ți-am pierdut dintr-o dată mângâierile
Când coapsele frăgezite...
de iarba verde necosită
s-au învelit cu pafumul bujorilor de munte
tresăltând pudic , rușinate
de căldura mâinilor tale.
Și sub alintul sălbatic al florilor ,
indecent de galbene și parfumate,
am devenit o singură tulpină
sub sărutul solar
al bujorilor
înverzind de pasiune
pajiștea sufletelor împerechiate. 

Prin lanul de grau

Prin lanul de grâu cu palmele goale
Și mersul prea slobod de-atâtea poveri
Îmi plimb erezia dorințelor goale,
Când corbii vânează carnale plăceri....
*
Prin lanul de grâu triluind a cântare
Cu fața întinsă spre-albastru mister
Culeg flori de mac, sângerie frustrare,
Sedată cu drogul unei lamei de fier.
*
Prin lanul de grâu calc faguri de lume
Moșind firul pâinii născut din etern
Și-mi unduie timpul, meschină secure,
Prin sufletul verde ,parfum de blestem.
*
Prin lanul de grâu răzbat voci abstracte
O goarnă mă cheamă spre-un alt nicăieri
Vrăjită de glasuri pășesc mai departe
Prin lanuri de grâu ce sfârșesc în tăceri.
 *
Prin lanul de grâu , mercenar de iluzii,
Demult nu mai trece cosașul rebel.
Prea palide crezuri hrănind deziluzii,
Din pâinea iubirii își fac searbăd țel.

Poem de seara , fara cadenta

Care-i diferența dintre apus și răsărit?...
Doar amintirea luminii flagelând orizontul,
Un poker între veșnicie și clipa de trăit
Pe masa umbrelor lumini mizându-și potul.

*

Conturul lunii , umbră trădată de soare,
La porțile serii bat toboșarii zilelor,
În joaca astrală de-a prinsul de poale
Și noaptea și ziua cad pradă trezirilor.

*

Care este apusul și care răsăritul?
Mie îmi pare o cacialma pre-aleasă,
Când truda și pacea descriu veșnic ritul
Eroului zilei, la nunta nopții-mireasă.

*

Între zenit și nadir aceeași pedeapsă,
A timpului veșnic pregătit de plecare,
De-a apus răsăritul azi chiar nu îmi pasă,
Și unul și altul au aceeași culoare.

As vrea sa sarut lumea

Aș vrea să sărut lumea pentru voi

Aș vrea să sărut ploaia, pentru voi,
Culegând răcoarea vieții abia începute
În pocaluri însăilate din buze și anotimpuri.
Cu boabe de rouă drept inele de logodnă,...
Să cunun norii cu iubirea și setea de ploi
În seceta din mine...și din voi..
*

Aș vrea să sărut ploaia pentru voi...ce ziceți?

*

Aș mai vrea să sărut fulgerul ,pentru voi,
Cu scutec de flăcări vii să înfaș nepăsarea,
Pârjolind uitarea sub lovituri demonice de foc,
În hăul din mine și în hăul necurpins din voi,
S-aprind altare cu uleiul divin scurs din lumina
Iubirii din mine...și păcii din voi.
*

Aș vrea să sărut fulgerul pentru voi...ce ziceți?

*

Și la urmă de tot aș vrea să sărut pământul
Zeu nevenerat, botezat de ploi și sfințit de fulgere,
Să-mi lipesc urechea de sufletul lui milenar,
S-ascult adevărata poveste a venirii noastre,
Printre ploi și fulgere, navigând dinspre Univers,
Cu credința în mine...și în voi.

Aș vrea să sărut pământul pentru voi...ce ziceți? 

Un testament

 Când voi pleca spre altă lume să nu mă plângeți pe pământ...
Ajunge-o lacrimă desprinsă din amintirea unui gând,
Și-n noaptea strălucind feroce ,pe-un cer etern de infinit,
Tot numărând noian de stele mă veți găsi într-un sfârșit,
Pălind de-o tainică roșeață, când gândul vostru voi zări
Cum salutând un chip de astru , răceala morții va topi.
Eu vă voi răsplăti rebelă și făra-l zeilor permis
Voi evada din carul mare ,fugind pe-acuns la voi în vis;
Să vă sărut plăpând pe suflet mă voi întoarce înadins,
Și-am să vă cer în schimb să-mi spuneți ce mai e nou în paradis. 

Sarutand marea

În genunchi pe nisipul din fire de astre
Naufragul din urmă ,pe-un val alb de mare...
Răpus lângă țărm de o falsă chemare,
În tulburi lagune printre săruri albastre.

*

Sărut apa marii într-o seară de vară
Furtunile plânse din ochi ,de Apollo,
Și știu că m-așteaptă o barcă ,dincolo
De spumele nopții,între brațe de ceară.

*

O plajă de gânduri fac dorul să doară
Pe pielea oftândă croind hieroglife,
Ascunse dorințe-n maree de clipe,
Un biet lup de mare, visand o comoară!

*

Cu ochii deschiși închizând orizontul
Când marea își poartă refluxul acasă
În stearpa tăcere doar eu sunt rămasă,
Și tot mai departe în mine e portul.

ODA

 Când ultimul gând aprins în candela dorințelor
Nu va mai arde peste înserare,...
transformând în vin rubiniu
Apa mării la orizont,
Când trupurile noastre închise în conchilii blasfemice
Nu vor mai căuta răcoarea unui sărut,
transformând apa sărată în izvor dulce
de aghezmuri nesfințite încă,
e semn că a venit timpul de adio,
că fiecare își va lua jumătatea sa de mare
și ascunsă în buzunarul de la piept
Va călători s-o reverse
pe altă plajă , sărutând altă jumătate
de mare ..străină.

e prea frumoasă și destulă marea
să aparțină unui singur sărut!
Nu crezi?

Pasarea spin

Când vor înflorii măceșii, spuneai,
Păsările spin se vor întoarce a doua oară
Să însângereze zborul inimilor solitare
După același antic ritual al jertfelor fragede....
Când vor lega măceșii rod, spuneai,
Cununi de spini și bache roșii
Se vor așeza pe creștetul amintirilor
Resuscitand sufletele răstignite în ramurile măceșilor.
Când vor îngheța pe ramuri măceșele, spuneai,
Iertările vor fi gata să înalțe spre paradis
Pătimașele ruguri ce ne-au sfâșiat tinerețea
Aruncându-ne dintr-o flacară a iubirii în alta.
Când vor înflorii măceșii.....dar mințeai,
Păsările nu se întorc a doua oară,
Doar zborul timpului plin de spinii trecutului
Ne vatămă cugetul picurând singurătate pe răni,
Și din osânda vremii abia ,abia mai vedem cerul
Printre ramurile ucigătoare ale măceșilor sălbatici,
Îngropați pe veci la rădăcinile uitării.
Plânși din depărtări de lacrimile încă nejertfite
Ale păsărilor spin.

Lutul iertarii

Eu nu mai cred în oameni fără vise
Și nici în mântuirea de păcat
Eu cred în ploi ce spală mâlul vremii...
Iertând prin viață tot ce-i de iertat.

Precum olarul frământând argila
Eu cred în tot ce-i aspru și vital,
Remodelând după lumină firea,
Și-n ruga ostenelii destinul imortal.

Mai sfânt îmi este orice fir de iarbă
Din lut și ploaie viață inventând,
Decât și cel mai pustnic dintre oameni
Pe iarba minții cu tristeți calcând.

Eu nu mai cred în Rai cu porți închise
Și nici în plată pentru-a fi iertat,
Eu cred că până mai ajung la vise
Rămân un plâns de ploi imaculat.

Adieri

Mai ști cum se oprise vântul în părul meu?...
ondulând lanuri verzi de grâu
în marea ochilor tăi.
Mai simți ,din când în când, parfumul meu?
din spice coapte și volbură,
invadându-ți simțurile
până la tremur.
Mai cuprinzi vreodată pustiul de la marginea serii?
când mii de aripi dantelate
aduc ultima ofrandă iubirii
cununând stele pe iazuri.
Mai ști cum rătăcea vântul în părul meu?
bătând în răspăr
înrobit de apele verzi din ochii tăi.
Mai simți , la apus, respirația gândurilor mele?
pârguind prea devreme
crude sentimente,
secerate
de seceta nepăsării
și plânse de roua dimineților
fără adieri de vânt. Vezi mai mult

Memento infanzia

Întorc o filă prinsă într-un ungher de lume,
Un praf de amintire un vis reconturează
Văd doar o mână mică, murdară , fără nume
Ștergând pe chipul palid o-nlăcrimare trează....

Să prind în grabă mâna?S-o las să înăsprească
Cu țărna strânsă-n palmă duioasa amintire?
Mă uit cum pe-un ceasornic ,vechi ore însemnează
Și-o las să se întoarcă în timpul de-unde vine.

Înghesuită-n mine strâng ce mai e din viață,
Copilul se revoltă cu mâna vrând s-oprească
Crepusculul ce-nghite o altă dimineață
Lăsând la voia vremii o mână îngerească.

Iar vremea trece mută și fără să o doară
Durerea sfântă-a mâinii copilului din mine..
Și-ncet apusul șterge trecutul de pe coală,
Rămân doar eu și lumea și ziua care vine. Vezi mai mult

Alunecare

Îmi alunecau vorbele,
când te-am regăsit,
așa cum pe mătasea verde a apelor
alunecă pașii în căutarea...
unui punct stabil și salvator.
Îmi alunecau gândurile
când te-am revăzut,
așa cum ,între munți,
pe luciul apelor de munte
soarele alunecă fără să lase urmele
timpului.
Îmi alunecau amintirile
pierzându-se în vâltorile
râului neobosit de curgerea
spre același capăt
de drum.
Așa cum doar cei statornici știu să alunece
fără să calce mătreața verde a apelor firii,
am alunecat si eu
rotindu-mi sufletul
spre țărmul uitarii...
și sub vârtejul trecutului
ai dispărut , la fel de absurd
cum ți-a fost întoarcerea.

Ruga tarzie

Nu-mi râde-n față Doamne! Nu-mi spune c-am greșit!

Nu-mi aminti de lacrimi! Nu-mi aminti de vânt!...

Le știu pe din afară,le-am învățat tăcând,

Le-am încercat, ști bine, cum ai ales...durând.

Genunchii mei condamnă întunecatul gând,

Sub ei pământul rabdă cuvânt după cuvânt

Și-n pulberea uitării își caută mormânt

Atâtea legi înfrânte ,pe ruguri răstingnind,

Un ideal utopic cu fantezii de sfânt.

Nu-mi aminti păcatul nici că păcat eu sunt!

Sub crucea lumii tale păcătuiesc trecând

Și-n marea fugă-a vieții păcătuiesc iubind

Zeești fapturi căzute din vise pe pământ.

Nu-mi râde-n față Doamne! Nu-mi spune c-am greșit!

Sunt vinovat de toate .Știu.Nici nu mai dezmint,

Dar cel mai rău din toate sunt: pentru c-am trăit

Făcând ades cu cerul prea mare legământ.

Nu-mi cere jurăminte! Nu-mi cere să te mint!

Nu-mi aminti de lacrimi! Nu-mi aminti de vânt!

Le știu pe din afară.Le-am învățat oftând...

Și-așa cum ști prea bine ,le mai învăț durând.

catren

Când sufletele au zburat ,sătule, ne ramăseseră doar pașii goi
Pe caldarâm trăindu-și agonia, lovindu-se haotic între ei.
Oricât ar vrea, sărmana rațiune, să dea un sens acelui mers greoi
Ei fără suflet rătăcesc bezmetic, pierzându-și urma printre vagi idei.

Magnolie

Se-acoperise lacul de petale
Magnolii albe își plângeau destinul,
Parfum de efemeră frumusețe
Arzând tămâie-n candele fragile.
Furați de-această ploaie de splendoare
Nici n-am văzut alt anotimp că vine,
Și mână-n mână ne-am pierdut pe ape
Purtând magnolii albe pe retină.

Leganare

Mi-e dor să-ți lași capul pe umărul meu
Rupând în fâșii colorate amurgurile,
Să-mi răsfiri părul născut curcubeu
Din lumini ce-au descompus săruturile.
***
Ritmându-și ,ca un dute-vino, secundele,
Mi-e dor de scârțâitul prelung al zilelor
Să joace fereastra,pierzându-și măsurile,
Sub ochii deveniți o prismă a undelor.
***

În legănatul acela,curbându-ne trupurile,
Mi-e dor să devină ecou amintirile,
De frunte să simt izbindu-se fluturii
Renăscând ,din crisalide sterpe, iubirile.
***

Mi-e dor să-mi foșnească la ușă pădurile,
Imense fibre vii cununându-ne mâinile ,
Prin timp mesager să-ti trimiți mângâierile
În legănul noptii  să înoade destinele.

Nuntă cu flori de cireș

Ningeau cireșii  tineri  buchete inocente

Cu merii logodindu-și petalele în zbor,

În trene diafane, se cununau sub lună,

Jurându-și rod de viață și veșnicii de dor.



Valsau zălude aripi ,spre noaptea lor de nuntă,

O noapte fără umbre ,o noapte fără zori,

Legându-și jurăminte, cu mărturii de frunze,

De anii-n care lumea vor inunda de flori.



Și pentru prima oară vroiam să fiu petală,

Să leg de altă floare un jurământ etern,

Amară, parfumată, dulceață de cireșe
,
Iubirii dându-i gustul unui parfum boem.

Catren cu maci

Trei maci sălbatici, sângerându-și versul

În seri cu rouă, mi-au adus aminte,

Că doar iubitele cu chip de ceară

Devin eterne.Eu?!... mă sting cuminte.

29.09.2012

Memento

"Sunt drumul rătăcit de zei cândva
Prin ploi de stele căutând pământul,...
Sunt lacrima jelită-n palma ta
Când să rănești împovărai cuvântul.

Ti-aș da ceva din mine ,de-aș avea,
Dar visele au stins ,în șoapte, totul.
Rămân doar eu cu libertatea-mi grea
Să calc ,prin flăcări,necălcate locuri.

Zăpezi bătrâne-mi sunt acum credința,
Tabloul ce-l admiri e doar plecarea
Cu zei păgâni,să-mi regăsesc ființa
În spații reci ,așa cum e uitarea.

Sunt doar soldatu-nvins de căutare...
Iar solda mea e doar o biată carte,
Căci temerile au pus foc chemarea...
Tu ești... dar ai rămas așa departe."

     FIRENZE.5/02/2012

Fumul amintirilor

Fumul amintirilor

Odaia-și desena obscur amurgul
Din fumul așteptărilor trădate,
Pe varul scorojit de pe perete
Însăilând figuri demult uitate.
***

Am încercat să modelez cu grijă
Din fumul diafan spirale strânse,
Figurile se reuneau de-a valma
Readucând la viață chipuri plânse.
***

Coleric aruncam pe ușă fumul,
Cu ochii strânși îl alungam din minte,
El se-ntorcea redesenâdu-ți trupul
Și se-așeza în patul meu, cuminte.
***

Nu știu cum am scăpat de noaptea vie,
Nici cât m-oi fi luptat cu arabescuri,
În zori lumina alungase fumul,
Și au rămas nescrise-atâtea versuri!
***

De-atunci invit la ceas de seară fumul
Să-și joace pe pereți mimate chipuri,
Sperând să-l văd pe cel ce-ți apaține
Pe care l-ai uitat ,plecând, în mine.

15.03.2014

Lotus

Echilibrul frumuseții,
Solitară petală
Deasupra apelor mișcătoare
Gata să savureze
Parfum virgin de adolescență,
Nici efemeră, nici înțeleaptă.
Miracolul vieții legănate pe o frunză,
Stăpânind tainele apelor nimicitoare,
...O floare de lotus am învățat
Sa fiu.

9.03.2014

Ruguri de roua

Și uite-argint de rouă  vie cade,
Plânși spinii rozelor se încovoaie
Cerșind un strop din sângele tău tânăr
Pentru-a repune viața în petale.

Și uite-apusul fumuriu coboară ,
Cortina grea cu falduri inegale
Tot răsăritul pare o minciună,
O demascare-a inimilor goale.

Și uite, mi-am întins letal obazul!
Pe-o palmă de pământ abia arată,
Aștept să-mi crească rădăcini di suflet
Înspre adâncuri mugurii noi să bată.

Și uite! n-am uitat să stau de veghe,
Să-mi prelungesc cât veacul așteptarea
Să văd cum zorii vin mereu degeaba,
Sub tropot anii ți-au închis cărarea.

Și uite, s-au aprins de rouă ochii,
E totul prea bătrân și prea platonic,
Ating cu mâna spinii fără vlagă
Și ultima petală moare-n flăcări.
 10.03. 2014

cand...

Când din luminile înțelepciunii mai rămân doar semiumbre,
Când galbenul lui Van Gogh e doar o rază palidă,
Când stelele nu mai au culoarea viselor noastre,
Când nopțile sufletelor înghit zorii fiecărei noi treziri,
Când...când nu ne-a mai rămas decât trecutul de trăit
Am devenit o natură moartă pe un șevalet al uitării.
Nici cel mai uman geniu nu va cuteza să dea culoare
Unei vieți îngropate în nimic și abandonată în mediocritatea
De a trăi abesent într-un prezent al tuturor .

4 martie 2014

omul de paie

În bătaia vânturilor
destinului,
În arșița părerilor
voastre contradictorii, 
Sub giulgiul tuturor 
regretelor mele..
Eu sunt...
Doar un alt om de paie,
Care din iubire
a prins pe furiș-
fără să gândească
la timp-
..viață.

3 martie 2014

Onirica

Atâtea uși mă înconjoară, îmi par un stol rotind în vid,
Atâtea întrebări banale îmi persecută gând cu gând.
Deschid la întâmplare una și știu că nu-i o întâmplare,
Dincolo văd ,nu ce va fi , ci doar cum toate se deschid
Ca să-mi arate-aceeasi cale...

Nocturna ,corectata

Nocturna

E înc-o noapte aspră, la fel ca celelalte,
Descătușați de ore ne așezăm oftând,
Doar vântul de adio ne suflă în amiază,
Tăcerii tu-i adjudec ,iar, ultimul cuvânt.

Mansarda stacojie își scutură trecutul,
Din mucegai de visuri parfumuri inventând.
Scrutând iar necuprinsul te-am revăzut o clipă
La vechiul colț de stradă, tutunuri aprinzând.

Din streșini se revarsă tristi picurii de apă,
Înveninați de vorbe și de trădări șiroaie,
Din tot ce-a fost romantic ,azi oare ce rămâne?!
O zdreanță dintr-un vers ,rostit cândva în ploaie.

Pași grei pe caldarâmuri îmi profanează somnul
Și fără epiloguri , îmi readuc în față
O usă greu trântită...cazon și fără milă
Lăsând în urmă-o dâră de searbădă speranță.

Întregii lumi sihastre îi mângâi căpătâiul,
Abandonată păcii într-un răsfăț plăpând,
Odihnă legănată într-un hamac de gânduri,
Pe care răsăritul mi-o va răpi curând.

Miroase-a fum și ceață în pelegrine gânduri,
Paharul cu vin roșu s-a răsturnat a plâns.
Somn lin, nocturnă vrajă, ce îmi redai credința,
Că mâine-n zori iubirea...nu va mai fi un vis!

Post restant

Cu slove calde-ți scriu acum,
Pe-o foaie-ngălbenită-n vreme
Și tot ce vreau e doar să-ți spun:
Trăiesc fugind de anateme.

Mă uit pe geam.Cum plâng, iar,norii!
Și-mi șterg cuvintele din filă
Și-n ochi îmi tremură iar vorba
Și gândurile-n gol se-nșiră.

Încerc să-ți scriu cu seve blânde
Și-un nume-aș vrea să ai străine,
Sa-ți pot expedia din vreme
Aceste taine despre mine.

Dar nu te știu, nu ai adresă,
Ești doar un vis închis în mine.
Și scriu zadarnic, multe pagini,
Despre nimic ce-ți aparține.

Cu mâini sleite-ți scriu adesea
Îmi arde stins în suflet vorba.
Ce multe-aș vrea să-ti spun străine!
Dar, unde ti-aș trimite slova?
  

Ofranda

Vreau să-ţi dăruiesc mireasmă pură,
Cum iubirea numai poate da--
Eu ofer cu-asupra de măsură
Şi nu risipesc nimic din ea!

Tu, înveşmântată-n crin făptură,
Trandafir îngenunchiat în nea,
Eşti lumina care se îndură
Să aline răstignirea mea!

Peste mări şi ţări cum trec ninsori,
Gândul meu la geamul tău se-nchină!
Doamnă, Tu , de-o fi să te pogori,

Să o faci sub mărul din grădină!
Azi la tine sunt prin taina fiirii-
La mulţi ani cu flacăra iubirii!

22 ian. 2014, teodor laurean

Oda Luceafarului (Lui Eminescu)

La steaua unde strălucești
E-o cale-atât de lungă
Că mii de genii dintr-un veac
Nu pot să o ajungă.

Bătrânii tei si lacuri vii
Pădurile și versul ,
Le-a botezat chiar Dumnezeu
Se cheamă Eminescu.

Stă Creangă cu Ceaslovul lui
La porți de rai închise
Cetindu-ți slovele cu har
La epigonii stinse.

El e tot hâtru ,cum îl ști,
Jurând pe stea divină
Că cică duse la Țicău
Lumină din lumină.

Pe lume totul e la fel,
Sunt vechi și nouă toate.
Luceferii nu se mai nasc
Din lacrime de noapte.

În Bucovina curge-un plâns
Prin susur de izvoare
Se sting luceferii per rând,
Căci graiul dulce-ți moare.

Altfel?! Noi te privim de-aici
Cum arzi prin constelații
Noi! muritori și tot mai reci
Tot mai săraci în astre.

Să-ti fie veșnic somnul lin
Veghind pe-nalte creste...
Și când te-om merita din nou
Tu să ne dai de veste.

Lui ( Eminescu)

LUI


Când te vei sătura să fii Luceafăr, 
Lucind zadarnic peste ceruri goale
Să te întorci acolo unde-ți șade,
Peste luceferi tu să fii un Soare!

Și când se va sfârși Calea Lactee,
Din cetini de păduri monumentale
Să te ridici, arzând luciri de viață,
Să fii geneza altei Căi, mai mare.

Dar pân-atunci mângâie-ne aleanul
De-a mai putea vedea o stea străluce,
Luceafăr rece , înfruntând destinul
Tu ne ești soare , patrie și luce.
15.01.2014

Panza de paianjen

Panza de paianjen

Azi, gândurile și-au țesut pânza de păianjen 
Prin ochii fixați într-un punct al Universului. 
Și eu am căzut pradă tesăturii, devorată 
De tot ce păianjenul uitării nu a putut digera.
Când războiul de țesut și-a terminat ultima bătaie
Și ițele trecutului s-au rupt sub greutatea ,,de ce-urilor'',
Pânza de păianjen, a fostelor mele gânduri
A devenit un leagăn cu balans dulce și divin
În care aș vrea să mă legăn tot timpul rămas
După ce voi fi închis ,pentru totdeauna,
Ochiul prin care gândurile mele răvășite de mustrări
Împăinjenesc căile spre Nesfârșitul cel Mare.

catren IV

E mult de când ninsoarea nu-mi cade pe cuvinte,
Nici flori de ghiată, crude, pe geamuri nu mai plâng,
Toți anii fară straie, azi îi arunc din minte,
Sculptând un carpe-diem din sufeltu-mi nătâng.