Ikebana

Se făcea că înviase crengile de vâsc uscate,
Uscate din vremurile de nenoroc,
Crescuseră , așa dintr-o dată, flori de cais pe ele,
Parcă să-mbete lumea și niște flori de soc.
Și se-nchinau pân' la pământ, meschin,scaieții
Ascunși în foi de ferigă, virgine,
Sub mucegaiul monoton al primei clipe
Din care se scursese polen de amintire.
Se deschideau petale rătăcite ,de roze ,orhidee și mălin
Pe-a-nțelepciunii ramuri noduroase,
Și Doamne, cât de multe plante moarte ,
Prin ochii-nchși păreau din nou frumoase!
Și cum visam , eu singură cu noaptea,
Un fluture imens mi-a poposit pe frunte
Trezindu-mi sufletul ce aranja artistic
O ikebana din trăiri mărunte.

Mă tot uimește gândul neputinței
De-a nu vedea cu ochii pe lumină
Atâta viață , flori și sentimente
Cât pot vedea cu ochii-nchiși ai minții!

Pasii fugariti ai noptii

pași fugăriți de fantasmele nopții
prin toate visurile noastre adolescente...
și eu te prindeam și tu mă prindeai
și apoi ne dădeam drumul la întâmplare
în visele altora,
și doar la marginea somnului ,
când luna își abandona razele
spre a ne mângâia îmbrățișarea,
labirintul nopților celorlalți
lua sfârșit.
Și începea iar joaca noastră de-a prinselea
printre gândurile devenite dorințe
printre dorințele devenite fantasmele viselor
tuturor iubirilor adolescente.