Între anotimpuri

Sunt precum o iubire interzisă , anotimpurile,
Cu atât mai râvnite cu cât
Par a ascunde ceva din cel care urmează,
Mai întâi frunzele , mugurii și verdele vital
Apoi valurile , arșița și azurul imens,
Frunzele ruginii , panerele pline si ruginiul nabab,
Primele stele înghețate în memorii șubrede
Și albul infinit, și azurul imens și verdele viu,
De aceea iubesc toate anotimpurile,
Pentru că par iubiri care se interzic reciproc...
Si cele mai mari iubiri rămân cele etern interzise.

Apocaliptica

Apocaliptica

Scâlciați de triste fapte,
Rătăciții cei din urmă,
Cerșetori la poarta vieții
Amărâte minți de humă,
Pentru-n dram de măreție,
Ne-mbulzim și dăm din coate,
Fără s-auzim cum tună
Urletul dinspre pustie.
.
Între două lumi absurde,
Pacea pare-a fi o boală,
Între-un astăzi și un mâine
Între dragoste și pâine
Doamne, fără nicio noimă,
Noi alegem să ne doară.
.
Soli ai lugubre credințe
Fără Dumnezeu în vine,
Predicăm în van religii
Dar uităm să dăm o pâine
Celor care-și poartă crucea
Plini de foame, prin ruine,
Printre regi cu mintea goală,
Dinspre astăzi înspre mâine.
.
Între două lumi absurde
Viața pere-a fi o boală,
Între-un astăzi și un mâine
Între dragoste și pâine
Doamne, fără nicio noimă,
Noi alegem să ne doară.
.
Uite, moartea-i mai deșteaptă!
A-nvățat cum să ne-adune
Proști ,cuminți, bătrâni și tineri
Meșteri, genii și mișei
Și-ngenunchi, cu fruntea joasă,
Am ajuns, fără contrângeri
Să cerșim răpuși de teamă,
Suplicând la mila ei.
.
Între două lumi pierdute
Între dumnezei diverși,
Între cântec și lumină,
Între-a fi și-a sta deoparte,
Doamne, fără nicio lege,
Am ales să fim perverși.

Firenze 20. 11.2015

Cum trece vremea!

Cum trece timpul!
.
Cum trece timpul ! Îi adulmec boarea
Printre frunzișul anilor ce-au fost,
Tot mai agale , braț la braț cu clipa
Aglomerați pe-o cale-a vieții, fără rost.
.
Cum trece timpul peste crânguri sterpe,
Lăsând tăcerea strajă peste bolți
Și-nsingurată urma mea se pierde
Într-un pustiu de oameni și roboți.
.
Fac rămășag cu zeii ce-or să vină,
Că timpul veșnic ne va-ntoarce-n lut
Și uneori ne-o arunca , din milă,
Un carpe diem, doar cu împrumut.
.
Cum trece timpul fără să mă-ntrebe?!
Și nici eu n-aș avea curaj să-l mint
Atât aș vrea să știu , atunci când trece
Mă duc spre moarte sau spre nesfârșit?!
10.XI.2014

Phoenix

Am încetat să freamăt si-am încetat să dor
Și-am scris cu stele cerul și am semnat cu-n nor.
Și-am încetat să spumeg, să cred, să tac ,să mor,
Am scris cu arbori țărna și-am plâns-o cu-n izvor.
Voi înceta să tremur si de dureri să strig,
O să-mi crestez in suflet, cu stele albe-un nimb.
Și sub zăpezi eterne am să-mi aștern mormânt...
Eu...mă opresc din toate, am încetat să pot,
Îmi iau avânt spre lume ,cu lupta ei, cu tot.
Când toate vor fi spuse și mistuit- n vânt,
Ve-ți ști că Sunt ,prieteni , iubiri să vă colind.
Să vă cunosc tăcerea și să vă-nvăț di nou,
Să scriu cu pace lumea și s-o semnez cu EU.

25.decembie. 2012 Firenze

Colind

Leru-i ler ,pe-un fir de ger,
Flori de ghiață îmi îngheață,
Colindând pe sub fereastră.
Pași grăbiți din altă viață
Puști cu flăcări în obraji
Zguduind de râset zarea,
June fumuri țes cărarea
Însemnând cu dor văzduhul
Când copilăriei noastre
Urătorii-i purtau plugul.
Amintiri etern păstrate 
Sub nămeții de afară
Câte ierni duse-n colinde?!
Câte clopote ,spre seară ,
Dinspre munți pe văi coboară?!
Leru-i ler, un dor de ducă
Prin nămeți bătrâni se-ncurcă,
Iarna vieții e prea lungă!
Trec pe uliți înălbite,
În sumane de apostoli,
Anii mei cântându-și lerul.
Și-n pustiul nins în inimi
Cui să-și mai colinde gerul?

Prin parcul cu amintiri

PRIN PARCUL AMINTIRILOR

Pe banci pustii, in parcuri amurgite,
Imi depan cate-o veche amintire.
Mi-e frig de teama sufletelor-cripte,
Cand anilor ,aleile le-or fi morminte.

Ce de culori ,prin firele de roua
Si de ce stele-au coborat pe lacuri...
Azura banca mea..sau rosie si noua.
O, Doamne !Cine-si aminteste-atatea veacuri?!

Cad frunze, vor cadea apoi si norii...
Si, Doamne ,ce de ani vor ninge inca!
Tu ,da-mi puterea, sa astept iar zorii
Pe banca mea fidela ,ca o stanca.

Scrisoare catre mine insami

Cu slove calde-ti scriu adesea,
Pe-o foaie-ngalbenita-n vremi
Si tot ce vreau e doar ati spune
Ca sunt aici, sa nu te temi.

Ma uit pe geam cum plang , iar norii
Si-mi sterg cuvintele din fila
Si-n ochi imi tremura iar vorba
Si gandurile-n cor se-nsira.

Incerc sa-ti scriu cu seve blande
Si-un nume-as vrea sa ai straine,
Sa-ti pot expedia din vreme
Aceste taine despre mine.

Dar nu te stiu, nu ai adresa,
Esti doar un vis inchis in mine.
Si scriu zadarnic multe pagini
Privirea ta nu-mi apartine.

Cu maini sleite-ti scriu acuma.
Mi-a inghetat in suflet vorba.
Ce multe-as vrea sa-ti spun de mine...
Dar, unde ti-as trimite slova?

13.10.2012

Innoptare

Un pas ,o noapte,un bis neprevăzut
Și actorul își râde de propria viață
Și-n tăcerea cortinelor ce cad
Peste fiecare rol jucat ,pierdut ,netrăit,
El își apaudă lacrimile ce-și cântă
Iar și iar ecoul înăuntrul său
Devenit mai străin decât spectatorul
Din ultimul rând...
Un pas,o noapte , o sală
Actorul își rejoacă rolul de-a trăitul,
Cu capul culcat pe pământul reavăn,
Cu ochii căutând disperați un sufleur
Spectatorul propriului final,
Regizorul propriului spectacol
Gluma propiului suflet...
Tăcerea genialei sale solitudini,
Viață din spatele oricărei cortine.
Un pas ,o noapte...și atât! 

Aceeasi prietenie

Și iată-ne, mână în mână ,un mers respirat,
Prin frunzele anilor, ruginite de gânduri,
Două umbre alungându-și destinul mirat
Spre o stare desprinsă din antice mituri.
Stă scris undeva, cu vorbe de humă,
C-a fost botezată în crijme de vânturi ,
Starea aceasta cu mers legănat
Mână în mână printre frunze și gânduri.
Prietenie îi spune. O duzină de predici,
Râncezând crisalinde.O falsă eternă,
Căci eu știu fluturi loiali și mai veșnici
Decât iluzia ei absolut efemeră.

Despre timpul nostru

partea aceea de viață
pe care singurătatea o face să pară
mai lungă decât infinitul,
tot așa cum în doi
spațiul și timpul se comprimă,
strângându-se reciproc
până devin
o singură secundă.

Despre ceata

cerul își leapădă mantia 
de lacrimi imature
peste misterele încă necoapte ale lumii.
Sub poalele ei viețile se joacă
de-a prinselea
până când
zorii altui destin
le ascunde chipurile de lut.

Despre morile de vant

săbiile timpului străpung atroce
secundele clepsidrelor ,
falsificând speranțe 
pentru iubirile efemere
ale cavalerului nebun...
când bătaia vântului deja a rătăcit
spre casa eternității
drumul de întoarcere.

Portret de septembrie

Covorul acesta de-un fals ruginiu
Sub pași sovăiți an de an prin calende
Povești despre sufletul lumii pustiu
Sunt semn că încă există septembrie.

.

Mirese-mbrăcate cu voaluri de maci
Pe creștetul zării amurgul mai rece,
Și gândul acela, pe care îl taci,
Sunt semn că septembrie trece.

.

Sunt stoluri ce-și fâlfâie timpul în zbor
Lăsând nostalgii și copaci fără vlagă
Cu vântul ironic, aiurind prin decor,
E semn că septembrie vine și pleacă.

.

Din toate nuanțele notelor calde
Se cântă perpetuu o odă autumnă,
Ceva din tristețea ogoarelor blânde,
Îmi spune că toamna-i o clipă de brumă.

.

Rămâne o veche vedere de toamnă,
Aceeași pictură cu vieți ofilite
Pe mine-n genunchi, lângă tânăra doamnă,
Mă-nlănțuie anii-n culori părăsite.

Scuza-ma, destinul meu!

Scuză-mă destinul meu!
că atât de des ți-am fost nerecunoscătoare,
când tu te sileai 
să-mi croiești haine morale exact pe măsură
și tălpi moi, să-mi fie mai ușor drumul
prin tine.
.
Scuză-mă destinul meu!
știu cât de greu îți este , ca ceva ce-ți aparține
să nu-ți mai slujească la nimic.
Câtă trădare ai simțit! 
scuză-mă!
.
Scuză-mă !
Că în timp ce tu erai absorbit să faci
planuri pentru mine
eu am găsit , din întâmplare,
o viață. Una de trăit.
Miloasă , cum mă ști, m-am oferit voluntar.
.
Scuză-mă, destinul meu!
Că între tine și viață
am ales , din fericire,
greșit.
Intenția nu a fost să te rănesc
ci să ne trăim, 
liberi și fără resturi....timpul.
.
Scuză-mă , dacă eu am reușit!

despre....

Despre jertfe

Ofrandele acelea inutile
pe care zeii nu și le doresc,
dar pe care oamenii le daruiesc oricum,
sperând să răscumpere
ceea ce niciodată nu le va aparține...
veșnicia.

.

Despre îngeri

Aripi croșetate de mâini tremurânde
care au înțeles ,în sfârșit,
că singurătatea este doar o iluzie
a curajului de a trăi
doar pentru tine...

.

Despre cunoaștere

Momentul fatal
când oglinda nu-ți mai arată
cum ești,
ci doar cât a rămas din cel
ce trebuia să fii.

Despre apusuri

ziua își sloboade ultimul suspin
risipind respirul ultimului
bob de lumină.
oftatul acela prelung , al nopții ce vine,
în clopotele sumbre cântă meschin
tristelor făpturi , fără de vină,
serenadele ,
prea multor amintiri.

Rugaciune de toamnă

Doamne! mai colorează un an frunzele!
Mai suflă austre chemari..mai
lasă-mă! 
mai crede-mă! mai dă-mi timp!
mai spune-mi !
Mai spune-mi , o dată , cum să învii iarba,
cum să nu strivesc bruma,
cum să povestesc despre tăcerile
sufletului meu ridat!
Doamne! mai colorează , un an, frunzele!
să nu uit c-am trecut,
și eu,
prin rugini de timp sub cununi de paie.
Apoi...
mai lasă-mă, o dată, să fiu o frunză verde!
pe urmă,
la sfârșit de tot, reînvață-mă cum să nu cad veștedă!
De-atâtea toamne risipite pe pământ
eu am uitat cum.

Despre toamna

frunza lângă frunză ,țes
veșmânt de chihlimbar și iubiri ruginii
cu care am să-mbrac pădurea
când gerul anilor îmi va îngheța
pașii...
pașii aceia făcuți aiurea , la întâmplare,
peste coamele verzi ale tinereții.

Despre lumini si umbre

Umbrele trecutului
transformă
luminile prezentului
în himere ale viitorului
pe ecranul fără lumini și fără umbre
al veșniciei.

Furtunile nu dor

Am aripile-ntinse, dincolo de furtuni
Furtunile nu dor, furtunile înalță,
Sunt plumbuite sfere obturând genuni,
Dincolo de abisurile minții
par minuni...
Furtunile sunt arii ce se-nvață
din cântul zburătorilor comuni.

.
Intre derivă și planare, peste amarele furtuni,
Doar cei cu aripi fine se strecoară,
Cum pe sub val trec surferii nebuni
Ținând oceanul-nemblânzit
în poală...
Când cerul prăbușeste-nchinăciuni
acelui ce cu valul se măsoară.

.
Cu aripi de Icar , trec lesne prin furtuni,
Deh,soarele nu-mi poate frânge zborul,
Căci norii reci și palizi ce-n clipe se strecoară
Țin aripile-ntinse într-un balans sublim,în lumile
de ceară...
Furtunile sunt doar niște cununi
Pe tâmpla celor ce nu știu să moară.

Despre crez

starea aceea în care ți se face teamă
că nu vei mai avea nimic
de care să te-agăți ,
când după toate clipele ce vin
și toate viețile ce trec
îți vei rămâne numai tu
să-ți fii icoană.

Despre spranțe

am descifrat în paginile mirajului
enigma speranțelor ,
ele sunt precum coamele cailor
vânturate în văzduh, la apus.
Lasă să pătrundă razele roșiatice
învăluindu-le în aura universului,
apoi pleacă mai departe
haotic și libere
cum au venit.

Despre anotimpuri

fulgere scăpate din cadrul timpului
desenând arabescuri bizare
la poalele orizontului,
culori alese , parcă anume,
să deosebească timpul de veșnicie
și veșnicia de noi.
Și fiecărei culori , călătorii,
i-au dat numele
unui anotimp.

Despre ploi

stropi străini și reci
veniți hoțește
să-mi surprindă
seceta inimii
și s-o transforme în nori
de aburi.
sunt oare grandomană
dacă spun că
pe cerul meu nu au fost niciodată nori
pentru ca ploile n-au condensat
niciodată,
în mine?!

Despre curcubee.

Curcubeele sunt aripi de fluturi
care n-au vrut să moară
la timp?
sau suflete efemere
dintr-o poveste cuantică
pe care ingrații
le-au crezut fluturi? 

Despre noi

am fost
două gânduri evadate,
care în fuga lor
s-au lovit, din inerție,
simultan,
de același cadran al timpului.

Ai intrebat veodata?

Ai întrebat vreodată-un demiurg
de ce bat surde clopotele nopții
și-n gândul din-năutrul tău pustiu
de ce porți grija celorlalți
și-a morții?
Ai întrebat vreodată un străin
ce-nseamnă pentru el trecutul porții,
pe care intri să rămâi pribeag
și foarte de rar să-ți afli rostul
vieții?
Ai întrebat vreodată un păstor
de-a numărat apusurile toate
și câte lacrimi îi pășesc în zori
pe tălpile mustind de libertate?
Te-ai întrebat vreodată dacă ești
cu-adevărat tu cel sortit să fie,
ori doar mizerul care-a adunat
din versul tuturor
o poezie?

Și dacă tu nu ști și nu te-ntrebi
ce ești și cine vei fi mâine,
cu ce curaj mă-ntrebi, înfumurat,
eu cine sunt și ce-aș avea de pus
la zidul vieții tale de ruine?

8.08.2015

Ikebana

Se făcea că înviase crengile de vâsc uscate,
Uscate din vremurile de nenoroc,
Crescuseră , așa dintr-o dată, flori de cais pe ele,
Parcă să-mbete lumea și niște flori de soc.
Și se-nchinau pân' la pământ, meschin,scaieții
Ascunși în foi de ferigă, virgine,
Sub mucegaiul monoton al primei clipe
Din care se scursese polen de amintire.
Se deschideau petale rătăcite ,de roze ,orhidee și mălin
Pe-a-nțelepciunii ramuri noduroase,
Și Doamne, cât de multe plante moarte ,
Prin ochii-nchși păreau din nou frumoase!
Și cum visam , eu singură cu noaptea,
Un fluture imens mi-a poposit pe frunte
Trezindu-mi sufletul ce aranja artistic
O ikebana din trăiri mărunte.

Mă tot uimește gândul neputinței
De-a nu vedea cu ochii pe lumină
Atâta viață , flori și sentimente
Cât pot vedea cu ochii-nchiși ai minții!

Pasii fugariti ai noptii

pași fugăriți de fantasmele nopții
prin toate visurile noastre adolescente...
și eu te prindeam și tu mă prindeai
și apoi ne dădeam drumul la întâmplare
în visele altora,
și doar la marginea somnului ,
când luna își abandona razele
spre a ne mângâia îmbrățișarea,
labirintul nopților celorlalți
lua sfârșit.
Și începea iar joaca noastră de-a prinselea
printre gândurile devenite dorințe
printre dorințele devenite fantasmele viselor
tuturor iubirilor adolescente.

Fara raspuns

Răspunsul nu se-arată-n căi
nici în nedeslușite arte,
răspunsurile sunt în noi
și-n noi mor neaflate toate.
Ști?
întebările ce vin
nu-s rodul neștiutei soarte
ci doar un zel, al cărui chin,
răpune suflete necoapte.
Nici un răspuns nu-i un mister
codificat printre cuvinte 
ci în bezmetice-ntrebări
dospite-ntr-o absurdă minte.
Vei vrea să stii la ce-ntrebări
răspunsurile n-au morală!
La tot ce ești și-ai fost și ieri
și cel ce ești sortit să moară.
Vei vrea apoi să știi cum poți
să mergi fără să-ntrebi întruna,
e simplu, fiecare pas
îți e răspunsul de acuma.
Și pentru fiecare pas
un gând în urmă se îneacă
în întrebări fără răspuns
pierdu-te-n timpul tău, ce pleacă.
Îmbrățișează ce iubești
și nu-ntreba dăcă durează,
acesta-i cel mai bun răspuns,
deci inima e inca trează.

Sanzaiene

Sânzâiene , sânzâiene
pe virgine gene visul tinereții
cu parfum sălbatic de iubire nouă
așternute-n paturi pe cearșaf de rouă,
la cadână oră,-n cumpăna vieții.

Galbene iluzii, aștrii ne-ncepuți
mărturii de-o noapte printre plete lungi
ultima poveste despre prinți călări
răpitori de trupuri pârguite ieri
și înmiresmate de îmbrățișări.

Sânzâiene, sânzâiene
feciorelnic șarpe mușcă pe ascuns
sufletul fecioarei , sub corset ascuns,
otrăvind balsamul liniștii dintâi
cu-n sărut obraznic pus la căpătâi.

De-a prinselea

pași fugăriți de fantasmele nopții
prin toate visurile noastre adolescente...
și eu te prindeam și tu mă prindeai
și apoi ne dădeam drumul la întâmplare
în visele altora,
și doar la marginea somnului ,
când luna își abandona razele
spre a ne mângâia îmbrățișarea,
labirintul nopților celorlalți
lua sfârșit.
Și începea iar joaca noastră de-a prinselea
printre gândurile devenite dorințe
printre dorințele devenite fantasmele viselor
tuturor iubirilor adolescente.

Copii eram..iti amintesti?

Copii eram noi doi, iți amintești?
O inimă bătând în două piepturi,
Frățește împărțeam același măr 
Și iarna chicoteam ascunși sub pleduri.

Copii am fost si noi, îti amintesți?
Când ne jucam iertând ,cu lumea-ntreagă,
Când adormeam doar să visăm povești,
Și paradisul se-aciuase în livadă.

Copii am fost , îti amintești de noi?!
Și bine ca atunci ne-aș vrea iar nouă
Și regăsiți in joacă printre ploi
Eu ți-aș trimite-un măr tăiat in două

Copii am fost...tu nu-ți mai amintești!!!
Ți-ai luat acasă inima si mărul,
Ai transformat copilul în ce ești,
Și nici măcar livezii nu-i duci dorul.

Și totuși, de-ți vei aminti cândva
Că si noi doi am fost copii odată,
Jumatea mea de măr va fi a ta
Ca-n două piepturi  inima sa bată.

Elegie mainilor

O elegie doar pentru ele :
mâini-artă, mâini-culoare
mâini-sărut.
Culori nevăzute de nimeni,
mâini-gânduri, mâini-trudă,
mâini-durere.
Când toți poeții slăvesc ochii,
ele tac:maini-taină,mâini-mărturie.
Când trubadurii slăvesc buzele iubiților,
ele așteaptă:mâini-putere,
mâini-întelepciune, mâini-răbdare.
Când îngerii își poartă sufletele acasă
ele se roagă:mâini-plâns, mâini-slavă,
mâini-tăcere...
O elegie din flăcari și pământ...
Doar pentru ele:mâini-suflet,
mâini-crediță,
MÂINI.

Cromatica sufletului meu

O imensă cameră albastră este sufletul meu
Cu fereste incolor de luminoase,
Cu fotolii din paie de trecut
Și șezlonguri comode de imaginație.
Am și un candelabru galben,
Cu luminițe parfumate de fiecare răsărit.
Și flori de măces drept ghirlande
Agățate deasupra ușii ce dă spre Univers.
Mai am și o chesea de argint
Cu dulcețuri rare si misterioase
Din fructele tuturor iubirilor împlinite.
Peste toate am aruncat și un voal,
Colorat în violet și alb,
Brodat cu mii de gânduri calde,
Să ascundă divin orice sărut de bun venit.
Ce zici prietenul meu pribeag,
În prea multe și îndepărtate lumi virtuale,
Ai trece pragul camerei mele albastre?

25.10. 2013

Vise de vanzare ( la tiganci)

Își fluturau sirenic, dezlănțuindu-și dansul
Sub zeci de falduri crețe ,din pastelate sorți,
Țigăncile din visuri, ce ți-au ghicit sortitul,
Vânzând la colțul strazii iluzii pentru toți.

Noi jalnici cumpărarăm opritul fruct serafic,
Și ne-amăgim prostește, călcând peste porunci,
Că-n noi ar face roade speranța cumpărată
Dansând în jurul vremii pe jarul de atunci.

Doar vraja ne mai tine ,ca într-un dans profetic,
Sub poalele-nflorate zăcem atât de goi,
Si cine știe oare cum focul se-ntețeste,
Cănd vântul suflă lacrimi în flacăra din noi!

Își flutură serafic ,tot scânteind spre ceruri,
O ultimă rafală din focul ce-am aprins,
Prezicatoarea râde și-n dans își plimbă bobii,
Spre alți amanți poetici...de așteptări învinși.

24.11.2013

Saltimbancul

Pe-un fir întins la maxim ,
Eu saltimbanc convins,
Pășesc cu nepăsare,încet,
Către abis.
Și Doamne, câte lacrimi
Am reciclat în râs!
Mascat ,de dragul vostru ,în 
Saltimbanc proscris.
Dar anii-nnoadă firul
Și tălpile-mi rănesc,
Eu ,saltimbanc din fire,discret,
Vă părăsesc.
În lunga-mi carieră 
Am învățat și eu,
Că saltimbanci mai tineri râvnesc 
La firul meu.
Eh, s-a lăsat cortina,
Eu...saltimbancul-râs,
Vă-mpart di recuzita de clown,
Câte-un vis.

Dor de Bucovina

Se-nșiruie cu fală milenară
Îngălbenite, clăile de fân,
Ca falnicii străjeri odinioară.
În Bucovina-i anotimp divin.

Petale tot mai stinse de culoare,
Săgeți de aură cioplite-n fum,
Tot cerul Bucovinei e-o chemare
Întruchipată-n dorul meu nebun.

Miroase-a cetină, a gălbiori si iarbă
Și-n gânduri bat tălăngile absurd
Si focul viu de-acasă se preumblă
Prin viața-mi toată ,ca un pașă nud.

Adie timpul cu balsam bucolic,
Din țara Dornelor până-n pridvorul meu,
Sfâșietor de pur si melancolic ,
Bucata mea de rai si Dumnezeu.

Poezie

Ți-am prins sufletul 
și naivă
l-am așezat cu grijă
în palmele calde...
Era palid
și ursuz
și atât de tăcut
încât mângâierile palmelor
păreau prelungi
bătăi de toacă
care au pierdut ritmul
chemărilor.
Ți-am luat sufletul
în palmele mele
calde
și tu nici măcar
n-ai știut,
atât de străin îți devenise.

Fara raspuns

Răspunsul nu se-arată-n căi
nici în nedeslușite arte,
răspunsurile sunt în noi
și-n noi mor neaflate toate.
Știi?
întebările ce vin
nu-s rodul neștiutei soarte
ci doar un zel, al cărui chin,
răpune suflete necoapte.
Nici un răspuns nu-i un mister
codificat printre cuvinte 
ci în bezmetice-ntrebări
dospite-ntr-o absurdă minte.
Vei vrea să stii la ce-ntrebări
răspunsurile n-au morală!
La tot ce ești și-ai fost și ieri
și cel ce ești sortit să moară.
Vei vrea apoi să știi cum poți
să mergi fără să-ntrebi întruna,
e simplu, fiecare pas
îți e răspunsul de acuma.
Și pentru fiecare pas
un gând în urmă se îneacă
în întrebări fără răspuns
pierdu-te-n timpul tău, ce pleacă.
Îmbrățișează ce iubești
și nu-ntreba dăcă durează,
acesta-i cel mai bun răspuns,
e semn că inima e trează.

Ultima uitare

Tot ce aș vrea să-mi amintesc,
după ultimul răsărit,
sunt tâmplele tale căzute
ca un bulgăre de lut
în palmele mele
Tot ce aș mai vrea să-mi amintesc
Când pământul va fi una cu Universul,
Sunt tâmplele tale căzute
Pe altițele iei cu flori de mac,
Legănându-se dureros
pe vârful degetelor mele
...și lacrimile ce nu lăsau lutul să crape,
umezindu-ți tâmplele căzute
care între două pulsări
implorau
o mângâiere.

Contra timp

E tare demult
de când timpul
Își tace cuvântul în noi,
rogojini uscate strâng suluri
cărările pașilor goi.

Doar cucul fățarnic și țeapăn
ingrată ființă de lemn,
bate-n toaca uitării vecernii,
anost dezgropând înțelesuri
din psalmii cei tineri de ieri.

Eu n-aș fi crezut niciodată,
Cu timpul de braț când mergeam,
Că eu îi voi fi infidelă
trădându-l
C-un ciob dintr-o coală de geam.
E tare demult
de când drumul
își deapănă unicul sens
Și nu-i niciun rost să-l întoarcem,
în sine,
e-un sens giratoriu imens.

Pedeapsă să-i fie oglinda,
tăcerea-i va fi epitaf
și rimă stricată anume,
în ultimul vers fără leac.

Crez

Cred în brațele care strâng la piept,
Cred în ochii care nu mint când vorbesc,
În cei ce sunt identici cu umbrele lor
Și în înțelepciunile care nu rănesc
Cred în durerile care se nasc din lumină.
În pașii care sunt scut nevăzut,
În palmele ce miruiesc cu parfumul pâinii,
În începuturile nescrise încă...
Și în calea cea fără sfârșit
În îngerul ce-a-ntârziat la mântuire.
În respirația pădurii și în ascetul vânt
Și în voi cei ce ați ales exact acest timp
Pentru a călători odată cu mine.
Cred în toate pentru că toate sunt
Și în mine ,pentru că sunt ceva din toate
Și văd și aud... și iată! pot să mai strig...
Și ecoul se duce întreg dincolo de moarte.

Cumpana

Mi-am agățat destinul
de cumpăna fântânii,
Abia mijise luna prin ramuri de aluni
Acel crepuscul roșu părea aprins de
demoni
Însângerând apusul atâtor mii de lumi.

Doar scârțâitul sec al ciuturei uscate
îmi amintea că suntem o soartă pe pământ
Și clipocirea vie,a apei din găleată,
Ce-nsăila izvoare, lasând ca pe o pleată
pe-nțelepciunea zilei înțelepciunea toată.

Bătea un vânt sihastru, suflând înspre
uitare,
Cu cumpăna odată ,toți anii mei trăiți,
Și tot ce-nfăptuisem părea,
din depărtare,
Un fel de naufragiu pe un tărâm
proscris.

Reci și albaștri stropii
de apă ne-ncepută
învăluiau imagini în aure de sfinți
împrospătând fântâna
cu unduiri martire
arhaice tablouri
cu creatori-părinți.

Și-n ciutura din Eden
vedeam adânc cu ochii
cum muritori ,dar veșnici,
pe-un curcubeu de vieții,
pe lava apei sfinte,
pășeau cuminți în giulgiuri,
o mână de poeți.

Pași târâiți

Într-o seară îmi târâiam aiurea pașii....
în urma lor creșteau inimi. 
Inimi renăscute din cenușa proprie
Atunci am știut că sunt pași care sapă gropi,
pentru inimile fragile,
și pași care dezgropă inimi.
Inimi îngropate de vii
sub nepăsare și mândrie.
Că sunt pași care calcă sufletele sub ei
și pași care sunt suflete.

Umilă plecăciune pentru Tagore

Eu nu m-am ridicat din umbră

să umbresc

ci liberă să pot lăsa lumina

ea mi-a fost dată ca un boț de lut,

Și , Doamne! lasă- mă să mă căiesc

că n-am știut prefect s-o modelez

și-am oglindit-o prea ades în tină.

Eu , doar un arhitect nepriceput

umil , neînsemnat și fără râvnă

m-am priceput doar s-o renasc cuvânt

când vers , când suflet, s-a făcut pe rând

și-n timp s-a revărsat prin mine blând

precum un râu cuminte pe furtună...

iar astăzi mă vedeți așa cum sunt

din lumea lui Tagore, o fărâmă.

Eu nu m-am ridicat din umbră

să umbresc

ci doar să las lumina să pătrundă.

Petale de timp

Un pat de petale învinse de rod
sub tălpile noastre mureau parfumate
și pași singuratici trecând peste pod
cântau melancolic, afoni, serenade.
M-oprisem de teama acelei splendori
dulceața tăcerii petalelor toate
urca de sub mersu-mi spre margini de seri
natura prea beată-și uitase de moarte.
Aș face cu timpul un pact fără gaj,
O dată pe lună de-ar ninge cireșii
cununa de fire albite în păr
sa prindă culoarea copacilor veșnici.
Și nu aș depune nicicând mărturii
cum timpul le fură mireselor salba
frumoaselor vise ,firavi muguri vii,
s-aștearnă petalele rupte în parcuri.

Desculță prin anotimpuri

M-am descălțat
de emoții și de patimi;
cu tălpile înțepam iarba crudă,
nevinovat de crudă și naivă.
Sau poate era
doar vântul acela de primăvară,
care-mi recita cu suflarea-i rece
versuri lingușitoare
pe coapsele dezgolite
de mătăsurile vremii.
Era el ultima mea ispită
o palmă blasfemică
cu mângâieri aspre
căruia eu m-am prefăcut
ca nu-i ghicesc intențiile.
În jurul tălpilor mele
lujeri verzi cresc nestingheriți
râzând la soare,
eu mă încăpățânez
să înțep pământul cu ele
căutând rădăcinile
unui ultim fir tânăr
de iarbă.
Apoi,
îmi adun rochia
în jurul coapselor
și mirajul altei primăveri
se stinge.

Lutul iertarii

Eu nu mai cred în oameni fără vise
Și nici în mântuirea de păcat
Eu cred în ploi ce spală mâlul vremii
Iertând prin viață tot ce-i de iertat.

Precum olarul frământând argila
Eu cred în tot ce-i aspru și vital,
Remodelând după lumină firea,
Și-n ruga ostenelii destinul imortal.

Mai sfânt îmi este orice fir de iarbă
Din lut și ploaie viață inventând,
Decât și cel mai pustnic dintre oameni
Pe iarba minții cu tristeți calcând.

Eu nu mai cred în Rai cu porți închise
Și nici în plată pentru-a fi iertat,
Eu cred că până mai ajung la vise
Rămân un plâns de ploi imaculat.

Amantilor

Deschide-ți palma! lasă-mă să plâng,
E prea târziu acum să cer iertare
Că am trăit, prin trupuri respirând,
Furate clipe printre reci altare.

Cearșafurile albe vor păstra
Ceva din vina noastră fără vină
De-a fi trăit rătăcitor,cândva,
Secunde dintr-o patimă divină.

Închide ochii! lasă-mă să spun
În loc de un adio,înc-o glumă...
Și-oftatul trist sub buze să-l răpun,
Să-mi amintesc de tine pân-la urmă!

Știu...vei pleca,se va sfârși curând
Așa cum a-nceput,ca o furtună,
Îmi va rămâne palma ta să plâng
Și chipul tău să-mi strige noapte bună.

Și ochi în ochi destinul ne-o uita
Când ochii tăi îmi vor fi lună plină
Iar mâinile în van vor căuta
Căldura mâinii ce le-a fost stăpână.

Deschide-ți palma! lasă-mă să tac,
Tăcerea să ucidă-această vină,
De-a fi iubit nebuni un sfânt păcat,
Trăind zeește-o dragoste păgână.

Nevoia de iertare corectată

La margine de veacuri vin magii să vestească

că-i timpul de iertare și de-a închide răni,

și palma-nsângerată a neiertării noastre,

să nască fii de Eden în lumea dinspre zări.

.

Am să vă cer iertare când uit să-mi fie pace

să vă alin durerea sau să vă fiu izvor

și trec, din graba firii, în goana nepăsării,

pe lângă dorul vostru și uit să-mi fie dor.

.

Iertați-mi focul minții și cruda îndrăzneală

de-a-nchide Universul, ades, în gândul meu

și pentru tot ce gândul greșește contra lumii

să mă iertați prieteni, cum azi vă iert și eu.

.

Iar ție Doamne, ție, ți-aș cere-ngăduița

să fac din tot ce este iubire pe pământ,

iar de-oi afla lumină sădită-n fiecare

s-o resădesc în lume, cuvânt după cuvânt.

.

Mă iert și eu de toate, de bune și de rele

iertarea-mi este încă divinul panaceu,

ce vindecă păcatul de a lăsa prea lesne

tristețea și-ndoiala să creadă-n locul meu.

.

De anii ce vor trece și cei ce vor veni

să ne iertăm cu toții, să-ncepem împăcați

și ziua care vine și era viitoare

în hainele iertării vom fi mereu curați.