m-am prins cu Dumnezeu de gat

M-am prins cu Dumnezeu de gât
el își râdea nebun de mine,
cu chipul prins între oglinzi 
schimonosit de uri și vine
am înțeles de ce râdea...
în nebunia-mi furioasă
eu mă luam de gât ...cu mine.

seara de iarna

.
Păși apăsați pe umerii nopții
Scârțâie umbre pe ivărul porții
În liniștea serii cât veacul de mare
 Eu totuși îți simt venitul agale;
Sub stele prelinse, câlcând pe cuvinte,
Zăresc o frântură de-un mers înainte
Purtându-și credința în sacul de lână
Și colțul din mine ce încă atârnă
De gândul iudeic ce caută vină
Candelei rămase fără lumină.
Tu iartă-mi suspinul și-apoi resemnarea
Și -aprinde cu iască de doruri cărarea
Pe strană și imnuri ,pe ivărul porții
Lucească iubirea tăcută a nopții!

catren de iarna

E-albastră de albă ce-i zarea. Și fulgii și sufletul meu
Și parcă ne uită uitarea și parcă-i mai alb Dumnezeu
Arzându-ne sceptic obrajii cu gerul a mii de-ndoieli...
Și parcă a nins prima oară! Sau poate ninsese și ieri?!

Cate suflete in mare!

Oh,suflete căzute-n mare
oceane pline de ființe
își sparg de unde și de valuri
neîmplinitele dorințe.
Atâtea date netrăite
din calendare șterse-n grabă,
pe piscurile veșnic ninse
asceții-ascund ,ca pe o dramă
râvnita, frageda nirvană.
Și pajiștile?
fire , fire
atâtea gânduri răsucite!
atâtea amintiri bizare
printre apusuri hărțuite.
Doar norii
spumegându-și chipul
între o culme și o mare
înalță poduri de căință
rătăcitorilor sub soare.
.
Oh, câte suflete în mare!
oh ,câte fericiri pe culme!
și intre el stau tăcute
uscate, firele de lume.

Apocaliptica

Scâlciați de triste fapte,
Rătăciții cei din urmă,
Cerșetori la poarta vieții
Amărâte minți de humă,
Pentru-n dram de măreție,
Ne-mbulzim și dăm din coate,
Fără s-auzim cum tună
Urletul dinspre pustie.
.
Între două lumi absurde,
Pacea pare-a fi o boală,
Între-un astăzi și un mâine
Între dragoste și pâine
Doamne, fără nicio noimă,
Noi alegem să ne doară.
.
Soli ai lugubre credințe
Fără Dumnezeu în vine,
Predicăm în van religii
Dar uităm să dăm o pâine
Celor care-și poartă crucea
Plini de foame, prin ruine,
Printre regi cu mintea goală,
Dinspre astăzi înspre mâine.
.
Între două lumi absurde
Viața pere-a fi o boală,
Între-un astăzi și un mâine
Între dragoste și pâine
Doamne, fără nicio noimă,
Noi alegem să ne doară.
.
Uite, moartea-i mai deșteaptă!
A-nvățat cum să ne-adune
Proști ,cuminți, bătrâni și tineri
Meșteri, genii și mișei
Și-ngenunchi, cu fruntea joasă,
Am ajuns, fără contrângeri
Să cerșim răpuși de teamă,
Suplicând la mila ei.
.
Între două lumi pierdute
Între dumnezei diverși,
Între cântec și lumină,
Între-a fi și-a sta deoparte,
Doamne, fără nicio lege,
Am ales să fim perverși.

Firenze 20. 11.2015

pamantul isi leagana frunzele

pământu-și leagană frunzele
fără bătăi de vânt cad pădurile
ni se clatină încet iluziile...
iluziile noastre!!!
păreau cândva , nu tare demult ,
visurile tuturor șesurilor verzi 
robind lumina amurgurilor
măturau gândurile lumilor
cu mănunchiuri de maci... 
macii noștri!!!
cândva, nu demult tare,
singura însângerare a ierburilor
peste care acum pământul își leagănă frunzele
și unde 
fără bătăi de vânt
alegoric , răpuse de lume
cad moarte visurile.

De ce cad stelele

Stelele nu cad să moară ele cad să lumineze
Calea stelelor în fașă, aure abia născute
Rătăcind fără lumină, căutându-și loc pe cerul
Ce le-a zămislit destinul într-o purpură divină
Lumi călătorind spre soare,
Cer din Cerul nostru Mare.
.
Stele nu cad să moară, ele cad s-arate drumul
Spre lumina cea eternă , unde stelele ajung
Căutându-și strălucirea ,efemeră-n astă lume,
După ce-au trecut stinghere întunericul terestru
Peste patimi și hotare.
Vis din Visul nostru Mare.
.
Stelele nu cad să moară,însă uneori naive
Se opresc să poposească , derutate de lumina
Ce le copie splendoare , diamant neșlefuit, 
Pământeană elegie ,reprodusă-n Cer și Visul 
Ochilor de-ndrăgostiți
Prinși în sărutări ferbinți.

pribegie de frunze

Frunze, frunze peste tot,
clipe care nu mai sunt
suflete în parcuri plâng
lacrimi galben-ruginii,
Ma aștepți ? sau stau să vii?
.
Frunze , frunze peste tot
Frunze libere să plece,
clipe ce-au ales să moară
verzi...
foi născute-n primăvară
măzgâlite de poeți.

.
Frunze, frunze peste tot,
toamna-și joacă vesel drama...
farsa unui timp defunct
colorat și prins în ramă
lângă pași greoi de plumb,
frunze, frunze peste tot
raze reci prin crânguri albe
vechi emoții strânse-n salbe...
.
Frunze, frunze peste tot,
porți de timp deschise-n ape,
m-au mințit că ai să vii,
desenând păduri atee
peste aride campii...
știi?! mai bine-mi văd de treabă
și mă duc să văd cum lumea
sub mormane de iluzii
agitată tot îngroapă
fără noimă , fără sapă
toate gândurile vii.
... nu te mai aștept să vii!

despre pastel

Culori de anotimpuri
pictând în suflete fără vârstă
imagini trăite
între o veșnicie incoloră
și o clipă colorată.
în toate nuanțele Universului.

Efemerida

Și iată-ne, mână în mână ,un mers respirat,
Prin frunzele anilor, ruginite de gânduri,
Două umbre alungându-și destinul mirat
Spre o stare desprinsă din antice mituri.
Stă scris undeva, cu vorbe de humă,
C-a fost botezată în crijme de vânturi ,
Starea aceasta cu mers legănat
Mână în mână printre frunze și gânduri.
Prietenie îi spune. O duzină de predici,
Râncezând crisalinde.O falsă eternă,
Căci eu știu fluturi mai loiali și mai veșnici
Decât iluzia aceasta ,absolut efemeră.

perpetuum nobile

Eu sunt o cale fără sens opus
o monotonă, unică distanță
de la geneza lumii spre apus
scânteie într-o infinită rază.
.
Un ochi de geam fixat spre Univers
furând din taine veșnic interzise
neînțeleptul miticului vers
ce-a generat înțelepciuni proscrise.
.
În echilibru peste-acest neant
o cumpănă de clipă suspendată,
puls inimilor care n-au secat.
de setea vieții veșnic însetată.
.
Și dacă voi nu mă vedeți așa,
ori nu e loc de mine-n altă parte
eu totuși sunt!..acolo, undeva
în infinit ,o umbră încă arde.

Tinerete stai

Seară liniștită și senină, să aveți.

.
Șopote de clopote,
nopți lăsate slobode
frământări și ropote...
tinerete,...stai!
.
Gânduri fără hamuri
sărutări la geamuri
viață fără dramuri
tinerețe,...stai!
.
Dar din somn trezită:
uliți părăsite
inimi străpezite
amintiri cerșite,
de iubiri sfârșite.....
bătrânețe...vai!

Nici nu-i...

Nici nu plouă, nici nu-i rouă,
Nici pustiu să rupă-n două
Un destin mereu în fugă
Desenat de-o mână ciungă.
.
Nu-i nici soare ,nu-i nici lună
Nici vreun semn de viață bună,
Să-mi lumine căi bătute
Prin hățișuri neștiute.
.
Nu-i nici astăzi și nici mâine
Timp s-ajungi până la mine,
Mintea mea prostesc socoate
Anotimpuri fără roade.
.

Nu-i nici rău, nu e nici bine
Totul e așa cum vine
Dintr-o lume scris-anume
Pentru suflete cu nume.

haiku

am fost
doua ganduri evadate,
care in fuga lor
s-au lovit din inertie,
simultan,
de acelasi cadran al timpului.

despre luna mai

clipa aceea care îți bate la geam
între două raze de soare,
până să deschizi fereastra
s-a dus...
cu praful de cireșe și flori de cais
cu tot.
În aerul pe care-l tragi în piept
privind dincolo de sticlă
adie doar boarea altei iluzii
parfumate .
Se poate să fii fost...luna mai.

Tot ce as vrea

Tot ce aș vrea să-mi amintesc,
după ultimul răsărit,
sunt tâmplele tale căzute
ca un bulgăre de lut
în palmele mele.
Tot ce aș mai vrea să-mi amintesc
Când pământul va fi una cu Universul,
Sunt tâmplele tale căzute
Pe altițele iei cu flori de mac,
Legănându-se dureros
pe vârful degetelor mele.
...și lacrimile ce nu lăsau lutul să crape,
umezindu-ți tâmplele căzute,
implorând,
între două pulsări,
o mângâiere.

epopee ciudata

Plasmodică această epoee a timpului
cu primăveri nehotărâte și perverse
cu cireși înflorind în palma frigului
cu fire de iarbă ,prologuri reverse
ale unor invenții de anotimpuri diverse.
Criogenică această epoee a timpului
în care doar omul este prada frigului,
cu inima scrutând anotimpuri pierdute
în ochi congelând renașterea nimbului
acestor ciudate și noi anotimpuri.
.
Un replay încurcat în fire albastre
această nouă epopee a timpului.

Dau magnoliile-n floare

Dau magnoliile-n floare
și sufletul meu dă să-nflorească,
mă tem ,parcă, să-l las,
să nu-l culeagă infatuate
minți lipsite de pudoare.
Dau magnoliile-n floare
și teama de-a lăsa mugurii inimii
să se deschidă
doare...
doare dorința lor de-a avea culoare.
.
Mai întâi de a hotărâ, dacă să fiu petale
spuneți-mi sincer,
ce se-ntâmplă totuși cu timpul,
când floarea magnoliei moare?

Desculță prin anotimpuri

M-am descălțat
de emoții și de patimi;
cu tălpile înțepam iarba crudă,
nevinovat de crudă și naivă.
Îmi va fi martor
vântul acela de primăvară,
care-mi recita cu suflarea-i rece
versuri lingușitoare
pe coapsele despuiate
de mătăsurile vremii.
Era el ultima mea ispită
o palmă blasfemică
cu mângâieri aspre
căruia eu m-am prefăcut
ca nu-i ghicesc intențiile.
În jurul tălpilor mele
lujeri verzi creștau nestingheriți
descântând de deochi soarele,
doar eu mă încăpățânam
să înțep pământul cu ele,
pipăind rădăcinile
unui ultim fir tânăr
de iarbă.
Apoi,
mi-am adunat rochia
în jurul coapselor
și am lăsat mirajul altei primăveri
să se stingă.

9 aprilie 2015

poezie

Ți-am prins sufletul 
și naivă
l-am așezat cu grijă
în palmele calde...
Era palid
și ursuz
și atât de tăcut
încât mângâierile palmelor
păreau prelungi
bătăi de toacă
care au pierdut ritmul
chemărilor.
Ți-am luat sufletul
în palmele mele
calde
și tu nici măcar
n-ai știut,
atât de străin îți devenise.

Reintoarcere in timp

Îmi bate soarele-n amurguri
Reînviind sub tâmple sure
Întreaga mea copilarie,
Povestea mea în astă lume.

Frânturi de-nțelepciuni necoapte,
Născând un cânt fatal de Circe,
Descătușează gânduri  moarte
De pe catarguri prea nătânge.

Secunde frăgezând trecutul,
Ecou de râs pe topogane,
Retrimițând apoi, despotic,
Sub arcuri de crepuscul ,anii.

Nici nu mai stiu,de-atâtea timpuri,
Copil de-am fost și sunt bătrână,
Ori m-am născut deja prea veche
Și mă renasc copil, în glumă.

Ploua în gară.

Un șuierat departe , lumini sfidând în zare,
Reci picături de ploaie și timpul evadat
Gonind pe șine lucii,cărări fără hotare
Se sting tăcut în zare sub lame de asfalt.
Și eu?!În umbra ploii ,tot scad și număr pomii
Și geamuri aburite de oameni încă vii...
Și socotesc în minte , mirându-mă apatic:
Atâta forfoteală ,doar pentru a trăi!?

.
Un șuierat aproape.Un trenul ducând o viață,
Pe-un drum plătit cu anii întregului destin.
Ridic stingher o palmă, și-aștept ca pe-un adio,
Să-mi scrii pe ea răvașul acestei amintiri,
Apoi?!...
Apoi, doar calea dreaptă și-o șină ne despart,
Doi călători sihastri râvnind același loc,
Tot ce-as lua cu mine, spre ultima oprire,
E geamantanul antic,cu clipe ghemotoc,
Pe care din greșeala în gară l-ai uitat.
.

20.09.2014

Calatorului

Drumețule ,întoarce-ți fața
Spre drumul ce ți-a fost viață
Și din bătătorirea vremii
Fă-ți coliere de povață.
Și presărat cu urme calde
Tot drumul lasă-l moștenire
Ca alții să pășească-n tihnă
Pe calea grea a nemuririi.
Umbriri de spaimă și osândă
Să lași în urmă, fără teamă,
Tu înțelept colind al lumii
Ești un destin ajuns la vamă.
Ne vom vedea cândva, aiurea,
Pe drumul celor fără moarte,
Tu să aduci frânturi de vise
Eu să creez povești deșarte.
Vor râde viii ,ca nebunii,
De cei puțini ce cred în soartă,
Dar ce știu ei?! cum soarta lumii
În vorbe de poeți se-nnoadă!
Tu călător ,înalță fruntea
Spre cei ce vor să pară zei
Și-arătă-le acum,spre pace,
Că ești mult mai etern ca ei,
Că doar un drum,cel cu osândă,
E calea dreaptă spre aflare
Și doar un călător prin cazne
Găsește mersul spre hotare.

despre lacrimi

Gânduri cristalizate,
amalgam de săruri mai mereu amare,
trezind simțurile celorlalți
la o stare de compasiune fatală..
și uneori, rar de tot,
pasiune,
șlefuind în noi înșine
sentimente strălucitoare
trăiri profunde până la absolut,
când sufletul se joacă cu acea materie
din care mai târziu se vor șlefui diamantele...
care în forma lor brută se vor numi:
IUBIRE.

despre pietre

Șiraguri de amintiri
antice povești despre stări imateriale
căzute în dizgrația anilor,
colorate în tonuri de iubiri interzise
și celebre,
banale melodrame trăite parțial.
Culegere de basme
așteptându-și povestitorii să le scrie finalul.

Șiraguri de veșnicie
mai veșnice decât noi 

povestitorii lor.

despre aniversari

Tic-tac, tic-tac...
ritmul timpului îmi joacă feste,
eu îl dansez an după an,
el se rotește ca un nebun
după muzica universului,
și mă trezesc ,furată de valsul său:
când bătrânul înțelept,
când junele rebel,
când copilul rătăcit în lumea celor mari...
Știu sigur că acolo undeva 
am pierdut și eu pasul,
în aiuristicul său tic-tac.
Până aflu unde,
Trăiesc!
ce să fac?!

Ce zi era oare?

Ce zi era oare?
În seara aceea fatidică,
când nici apusul
nici răsăritul nu veniseră pe lume.
Atât de oarbă devenisem
prefăcându-mă că ne cunoaștem,
și că împărțim, aceeași
iubire.

De-a valma

Învolburate pâraiele inimii inundă timpul
Adunând în albia lor secunde pierdute
Hrănind rădăcinile celor statornici ,
de-a valma
Cu vuiet trec spații, prin umede unde.

*
Cad în cascade-nspumate infame iluzii
Bat clopote-astrale-ntre două raspunsuri
Și-n apele tulburi ne prindem speranțe
de-a valma,
Pe crengi în derivă ,spre-nalte apusuri.

*
Când totul se-ntoarce să zacă în tihnă
În urmă mai e doar un câmp fără luptă,
Oștenii răbdării se lasă-n spre case,
de-a valma,
Din cumpeni ,izvoare cu viață se-nfruptă.

*
Murmurând prin făgașele inimii mele
Trec reci și-ncărcate de mâluri, pîraie
Și-mi zbat clipocituri de lacrimi ursuze
de-a valma,
De maluri, de stanci, si de-o stearpă odaie.

De iarna

Azi sufletu-ți miroase-a scorțișoară

Și eu te văd din nou întâia oară,

Cu-aromați de vin roșu-înserare,

Prin cetini chip de alb imaculat

Când lupi pribegi, sătuli de-adulmecare

Sunt martori unei lumi ce s-ancheiat.

Azi norii gri întind cearșaful umed
Pe patul ce-a păstrat un somn adânc,
De când pe tâmple asudau dorințe
Și zorii adormeau în noi visând.
Azi lupii vor adulmeca prin cetini
O lume ce va-ncepe în curând.

despre oameni de zapada

Iubiri înghețate în eternitate,
fără inimi trădătoare
fără pasiuni incandescente,
iubiri unice și neputincioase...
până când nemurirea albă
fuge în lume
cu prima rază de soare.