Ultima uitare

Tot ce aș vrea să-mi amintesc,
după ultimul răsărit,
sunt tâmplele tale căzute
ca un bulgăre de lut
în palmele mele
Tot ce aș mai vrea să-mi amintesc
Când pământul va fi una cu Universul,
Sunt tâmplele tale căzute
Pe altițele iei cu flori de mac,
Legănându-se dureros
pe vârful degetelor mele
...și lacrimile ce nu lăsau lutul să crape,
umezindu-ți tâmplele căzute
care între două pulsări
implorau
o mângâiere.

Contra timp

E tare demult
de când timpul
Își tace cuvântul în noi,
rogojini uscate strâng suluri
cărările pașilor goi.

Doar cucul fățarnic și țeapăn
ingrată ființă de lemn,
bate-n toaca uitării vecernii,
anost dezgropând înțelesuri
din psalmii cei tineri de ieri.

Eu n-aș fi crezut niciodată,
Cu timpul de braț când mergeam,
Că eu îi voi fi infidelă
trădându-l
C-un ciob dintr-o coală de geam.
E tare demult
de când drumul
își deapănă unicul sens
Și nu-i niciun rost să-l întoarcem,
în sine,
e-un sens giratoriu imens.

Pedeapsă să-i fie oglinda,
tăcerea-i va fi epitaf
și rimă stricată anume,
în ultimul vers fără leac.

Crez

Cred în brațele care strâng la piept,
Cred în ochii care nu mint când vorbesc,
În cei ce sunt identici cu umbrele lor
Și în înțelepciunile care nu rănesc
Cred în durerile care se nasc din lumină.
În pașii care sunt scut nevăzut,
În palmele ce miruiesc cu parfumul pâinii,
În începuturile nescrise încă...
Și în calea cea fără sfârșit
În îngerul ce-a-ntârziat la mântuire.
În respirația pădurii și în ascetul vânt
Și în voi cei ce ați ales exact acest timp
Pentru a călători odată cu mine.
Cred în toate pentru că toate sunt
Și în mine ,pentru că sunt ceva din toate
Și văd și aud... și iată! pot să mai strig...
Și ecoul se duce întreg dincolo de moarte.

Cumpana

Mi-am agățat destinul
de cumpăna fântânii,
Abia mijise luna prin ramuri de aluni
Acel crepuscul roșu părea aprins de
demoni
Însângerând apusul atâtor mii de lumi.

Doar scârțâitul sec al ciuturei uscate
îmi amintea că suntem o soartă pe pământ
Și clipocirea vie,a apei din găleată,
Ce-nsăila izvoare, lasând ca pe o pleată
pe-nțelepciunea zilei înțelepciunea toată.

Bătea un vânt sihastru, suflând înspre
uitare,
Cu cumpăna odată ,toți anii mei trăiți,
Și tot ce-nfăptuisem părea,
din depărtare,
Un fel de naufragiu pe un tărâm
proscris.

Reci și albaștri stropii
de apă ne-ncepută
învăluiau imagini în aure de sfinți
împrospătând fântâna
cu unduiri martire
arhaice tablouri
cu creatori-părinți.

Și-n ciutura din Eden
vedeam adânc cu ochii
cum muritori ,dar veșnici,
pe-un curcubeu de vieții,
pe lava apei sfinte,
pășeau cuminți în giulgiuri,
o mână de poeți.

Pași târâiți

Într-o seară îmi târâiam aiurea pașii....
în urma lor creșteau inimi. 
Inimi renăscute din cenușa proprie
Atunci am știut că sunt pași care sapă gropi,
pentru inimile fragile,
și pași care dezgropă inimi.
Inimi îngropate de vii
sub nepăsare și mândrie.
Că sunt pași care calcă sufletele sub ei
și pași care sunt suflete.

Umilă plecăciune pentru Tagore

Eu nu m-am ridicat din umbră

să umbresc

ci liberă să pot lăsa lumina

ea mi-a fost dată ca un boț de lut,

Și , Doamne! lasă- mă să mă căiesc

că n-am știut prefect s-o modelez

și-am oglindit-o prea ades în tină.

Eu , doar un arhitect nepriceput

umil , neînsemnat și fără râvnă

m-am priceput doar s-o renasc cuvânt

când vers , când suflet, s-a făcut pe rând

și-n timp s-a revărsat prin mine blând

precum un râu cuminte pe furtună...

iar astăzi mă vedeți așa cum sunt

din lumea lui Tagore, o fărâmă.

Eu nu m-am ridicat din umbră

să umbresc

ci doar să las lumina să pătrundă.