Contra timp

E tare demult
de când timpul
Își tace cuvântul în noi,
rogojini uscate strâng suluri
cărările pașilor goi.

Doar cucul fățarnic și țeapăn
ingrată ființă de lemn,
bate-n toaca uitării vecernii,
anost dezgropând înțelesuri
din psalmii cei tineri de ieri.

Eu n-aș fi crezut niciodată,
Cu timpul de braț când mergeam,
Că eu îi voi fi infidelă
trădându-l
C-un ciob dintr-o coală de geam.
E tare demult
de când drumul
își deapănă unicul sens
Și nu-i niciun rost să-l întoarcem,
în sine,
e-un sens giratoriu imens.

Pedeapsă să-i fie oglinda,
tăcerea-i va fi epitaf
și rimă stricată anume,
în ultimul vers fără leac.