Autoportret

Pași oblici se încurcă în sufletu-mi ateu
Prins între labirinturi de sensuri și mistere
Din toate numai unul rămâne sensul meu
Menit să mă-nsoțească pân' la sfârșit de ere.
.
Un mozaic țesut din toate câte-am fost
Portretizând abstract popasul meu lumesc.

Cetină

Cetină abia căzută dinspre bolți înalte
Mii de vieți din viața asta, fire verzi uitate
Reavăn vântul te desparte și te readună
În mormane călătoare sub botez de lună.
.
Cetină ce-mi umpli dorul cu miros de brumă,
Răscoloesc cu mâini fragile mantia-ți de humă
Numărând atâtea gânduri căte frunze moarte,
Prinsă-n lațuri de rășină, între zi și noapte.
.
Din înalturi, nici trufașă nici umilă cazi
Lepădată de mândria falnicilor brazi
Jertfa cerurilor toate, mori ca o păgână
Fără ca să știe nimeni că erai bătrână.
.
Stăpânești ce taină oare și ce har anume
De mori tânără și verde cum ai stat în lume?

despre flori

Un penel maestru
într-un moment de nebunie genială 
a amestecă perfect toate culorile
creind chipuri noi
și pentru că a suflat viață peste ele
toate spectrele au devenit vii.
Nu vreau să știu cum ar arăta ziua
când aș deschide ferestele
și florile nu ar mai fi dincolo de ele
să aprindă felinarele cosmosului...
Este singurul întuneric de care mă tem.

Aăproape liniște

Pe caldarâmul umed
mii de pași
au încetat să ofteze,
șușotesc în șoapte aproape tăcute,
complici unei taine imense.
Aud doar o inimă
pulsând aritmic
sub tâmplele timpului:
tic, tic, tic...tac,
undeva,
la un colț de galaxie.
11.04.2017