Ofranda

Vreau să-ţi dăruiesc mireasmă pură,
Cum iubirea numai poate da--
Eu ofer cu-asupra de măsură
Şi nu risipesc nimic din ea!

Tu, înveşmântată-n crin făptură,
Trandafir îngenunchiat în nea,
Eşti lumina care se îndură
Să aline răstignirea mea!

Peste mări şi ţări cum trec ninsori,
Gândul meu la geamul tău se-nchină!
Doamnă, Tu , de-o fi să te pogori,

Să o faci sub mărul din grădină!
Azi la tine sunt prin taina fiirii-
La mulţi ani cu flacăra iubirii!

22 ian. 2014, teodor laurean

Oda Luceafarului (Lui Eminescu)

La steaua unde strălucești
E-o cale-atât de lungă
Că mii de genii dintr-un veac
Nu pot să o ajungă.

Bătrânii tei si lacuri vii
Pădurile și versul ,
Le-a botezat chiar Dumnezeu
Se cheamă Eminescu.

Stă Creangă cu Ceaslovul lui
La porți de rai închise
Cetindu-ți slovele cu har
La epigonii stinse.

El e tot hâtru ,cum îl ști,
Jurând pe stea divină
Că cică duse la Țicău
Lumină din lumină.

Pe lume totul e la fel,
Sunt vechi și nouă toate.
Luceferii nu se mai nasc
Din lacrime de noapte.

În Bucovina curge-un plâns
Prin susur de izvoare
Se sting luceferii per rând,
Căci graiul dulce-ți moare.

Altfel?! Noi te privim de-aici
Cum arzi prin constelații
Noi! muritori și tot mai reci
Tot mai săraci în astre.

Să-ti fie veșnic somnul lin
Veghind pe-nalte creste...
Și când te-om merita din nou
Tu să ne dai de veste.

Lui ( Eminescu)

LUI


Când te vei sătura să fii Luceafăr, 
Lucind zadarnic peste ceruri goale
Să te întorci acolo unde-ți șade,
Peste luceferi tu să fii un Soare!

Și când se va sfârși Calea Lactee,
Din cetini de păduri monumentale
Să te ridici, arzând luciri de viață,
Să fii geneza altei Căi, mai mare.

Dar pân-atunci mângâie-ne aleanul
De-a mai putea vedea o stea străluce,
Luceafăr rece , înfruntând destinul
Tu ne ești soare , patrie și luce.
15.01.2014

Panza de paianjen

Panza de paianjen

Azi, gândurile și-au țesut pânza de păianjen 
Prin ochii fixați într-un punct al Universului. 
Și eu am căzut pradă tesăturii, devorată 
De tot ce păianjenul uitării nu a putut digera.
Când războiul de țesut și-a terminat ultima bătaie
Și ițele trecutului s-au rupt sub greutatea ,,de ce-urilor'',
Pânza de păianjen, a fostelor mele gânduri
A devenit un leagăn cu balans dulce și divin
În care aș vrea să mă legăn tot timpul rămas
După ce voi fi închis ,pentru totdeauna,
Ochiul prin care gândurile mele răvășite de mustrări
Împăinjenesc căile spre Nesfârșitul cel Mare.

catren IV

E mult de când ninsoarea nu-mi cade pe cuvinte,
Nici flori de ghiată, crude, pe geamuri nu mai plâng,
Toți anii fară straie, azi îi arunc din minte,
Sculptând un carpe-diem din sufeltu-mi nătâng.