De ce mi-e dor?

De ce mi-e dor?
De ierni cărunte, pe ulițele de demult,
De sania cu scânduri rupte
Și de papucii mei de gumă,
Virtuți trăind alunecarea
Pe albu-acela absolut.
.
De flori cu frunzele albastre,
De focul mirosind a spuză,
Și de parfum de pin sălbatic,
De lapte cald sorbit pe buza
Dintre ce e și ce-a trecut,
Cu ochii lăcrimând spre astre
Sub albu-acela absolut.
.
De ce mi-e dor?
De creste albe, ca niște cușme proletare
De-nchinăciunea zilei scurte
În fața nopții tot mai mare.
Și de povești, de basme multe...
Daaa, de povești mi-e cel mai tare,
Atât de dor încât mă doare
Și-n albul absolut din mine
Poveștilor le fac cărare.

Umbra poporului meu

Din umbra ta, poporul meu
se va mai naște-un phoenix oare,
reaprizând ca Prometeu
făclia Daciei străveche
și stirpea ei nemuritoare?
.
Din pieptul tău care s-a rupt
împrăștiat în lumi străine,
de unde lupul alb a supt
spre gloria Daciei eterne,
va mai rodi vreodată-un bine?
.
În țelul tău, poporul meu
vor mai putea vreodată frații,
uniți de-același Dumnezeu
să-și strige numele la hore
cu steagul țării lor pe brațe?
.
Căci astăzi pare totul stins
și sterpe de iubire toate
e un popor ce s-a învins
urându-și binele, de moarte.

Senilitatea lumii galopează

Senilitatea lumii galopează
Pe-un drum abrupt
Sub o fatală piază,
Țâșnind din unghiuri fără cronguență,
Separă om de om și cult de cult.
Fără să-i pese despre noi prea mult.
Ce va rămâne?
Doar urmași plângându-și
Pe umerii istoriei destinul,
Fără să știe unde este vina
Și unde smoala-ncinsă-a răutății
A ars din temelie omenirea.
Senilitatea lumii galopează,
Noi pariem pe-o cursă fără miză,
Ne rupem noi de noi și-apoi de viață,
Deși atunci, după apocalipsă,
Niciunul nu se va putea sustrage
Și nici nu va putea intra în față
Cu cartea lui de vizită creată
Să îi mascheze partea cea mai falsă.

Octombrie acesta

Serenda dimineții ăstei toamne pripășite
Lung își țârâie prin frunze notele cam răgușite
Scârțâind o melodramă printre crengile pleșuve
Parodii de fumuri sure prin hogeagurile ude.

Lăutari fără chemare, corbii în alai se-ndeamnă
Ciugulind pe câmpuri resturi dintr-o cunoscută dramă,
Zici că prohodesc într-una moaștele trecutei veri
Înnegrind apusul roșu al vremelnicilor seri.
.
Parcă-ascult întâia oară mersul oilor spre sate
Pledul greu de lănă aspră îl arunc ușor pe spate,
Pledoaria ei îmi pare o plagiatură-ntreagă,
Biata toamnă, biata Circe, în zadar vrea să m-atragă.
.
Am să te aștept la anul, poate-n lunga-ți pribegie
Vei găsi aezi mai tineri, demni de-așa o rapsodie.
6.10.2019

Ipocrizie

Purtăm aceeași mască,
în iubire, în religie, în idealuri,
până când primul dintre noi trădează
și iese de sub masca ca să vadă
cum dincolo de ea se proiectează
iubirea sau religia sau visul
și-alege să aleagă altă mască
și-n timp ce noi îi spunem trădător
o altă lume, alt chip comun de plastic
îl vor numi entuziast,, de-al lor”.
Altă iubire, alt crez, alt ideal, o nouă mască,
și iar și iar un trădător, aceeași bască,
în lumea lor comună nu contează
nici cine ești, nici chipul tău, nici zeul
în care crezi trezit de dimineață.
Ești figurantul utopiei lor.

Pagină din artea vieții

Cine-ntoarce-n cartea vieții
filele deja citite?
Care zeu orbit de patimi
le răsfiră înainte?
Slove tinere, zălude
Slove vechi cu mers greoi
Aruncate la grămadă
Într-un text comun și searbăd
cum am fost, de fapt, și noi
Slove firave, ucise
pân-a fi pe cer o rază
Care zeu nebun le curmă
chiar la început de frază?
Rar o slovă aurită
domină un veac de pagini,
Rar o inimă trezită
o istorie semnează...
Plictisit de cartea vieții
Sau sătul de-a tot alege
Din destinul ei, destine,
Care zeu nătâng decide
ce se șterge, ce rămân?
Cine l-a ales pe dânsul
să citească despre mine?

Ce dacă....

Ce dacă toamna lasă copacii reci și goi?!
O altă primăvară le va redea speranța
Doar oamenii rămân goliți și desfrunziți
De suflet, de iubire, de lume și de viață.

Doar pentru ei zadarnic se logodesc bigam
Atâtea anotimpuri, sub mitre de verdeață.

Autumnă

Eu n-o să mă mai plâng de înc-o toamnă,

Sunt mii de toamne scurse-n gena mea

Ce-au șiroit, ca și de-această dată,

Scăpând mișele sub un pled de nea.

.

Ca un bariton obosit de cânturi

Las vântul s-o jelească-n legea sa.

.

Pe tâmpla vremii-o buclă-ncărunțiță,

A unei toamne duse, nu știu când,

Am să o prind cu-n ram de frunze moarte

Să n-o desprindă-n zbor, cocori plecând.

.

Ca o soprană ce-și falsează gama

Las ploaia s-o deplângă răpăind.

.

Am să te țin de mână înc-o toamnă,

Cât încă ești în gena mea un dor,

Și-am să te strâng la piept așa de tare

Îmbrățișați să ne topească-acest decor.

.

Ca un tenor abia ieșit la rampă

Te las să-i cânți o odă-n do major.

14.09.2019

Când vom fi lut

Când lut vom fi va fi târziu în lume
Fereastra dispre zări va fi opacă
Ne-om număra în clipe viitorul
Privind cum timpul pe cadrane crapă.
.
Când lut vom fi nu va mai fi nevoie
Între răspunsuri să ne-aflăm ființa,
Nici cine sunt, nici cine-ai fost în treacăt,
La fel în noi va încolți sămânța.
.
Când vom fi lut nu va mai fi temere
Că un olar ne-o pune preț la piață
Și-atunci te-ntreb: de ce în astă lume
Ne risipim în spasme-ntreaga viață?

Când tot ce suntem și vom fi vreodată
Sunt amintiri ce sapă-n luturi urme.

Cumpăna

Cumpăna

Mi-am agățat de cumpăna fântânii
soarta,
Abia mijise luna unui apus bătrân,
Tot orizontul roșu părea aprins de
demoni.
Însângerând fântâna atâtor zeci de lumi.

Doar scârțâitul ciuturei uscate
îmi amintea că suntem pe pământ
Și clipocirea vie-a apei din găleată,
Ce-nsăila albastre cercuri fără pată
Pe orizontul aspru ca o căruntă pleată.

Bătea un vânt sinistru rotind înspre
uitare,
Cu cumpăna odată ,toți anii mei trăiți,
Și tot ce-nfăptuisem părea
din depărtare
Un fel de naufragiu pe un tărâm
proscris.

Toți stropii reci de apă învolburau
iamagini
Împrospătând fântâna cu amintiri
fierbinți
Și-n ciutura din Eden
vedeam adânc cu ochii
cum muritori ,dar veșnici.
pe lava apei sfinte pășeau...
artiștii-sfinți.

Înălțare (nou)

Înalță-te sufletul meu, înalță-te!
Caută tu drumul care nu doare,
strivită de atâtea suflete agitate
eu m-am pierdut.

Cu primii aburi de cafea, dimineața devreme,
cu ultimul fum de pipă lumească, seara târziu,
Înalță-te!
Ține linia orizontului până la prima stea.
ascultă cum respiră Universul
fără zgomot, fără să obosească,
Fă-le semn, cu aripa ta albă, zeilor
și așteaptă-mă acolo...
eu, devenit om fără suflet, voi veni
să văd locul ales de tine
pentru veșnicia noastră.

Dragobete 2019

Te mai aștept iubite să îmi scrii
Pe umeri, pe sub plete, o poveste
Cum toaca la vecernii dă de veste
Amanților că s-a mai dus o zi
Și-un zeu păgân din noapte îi pândește
Să dănțuiască cu luceferi mii,
În carul mare străbătând tot cerul
Mai beat decât toți pâmântenii vii,
Când îngeri dezbrăcați sporesc misterul
Acelei interzise simfonii.
De voci ce-si spun în șoapte adevărul.
.
Furând din scrinul nimfelor o zi,
Te mai aștept iubite, să-mi răsfiri
Pe pieptul tău, ascunși de lume, părul.

Nimic nu e timpul( nou)

Nimic nu mai e de aflat când clepsidra
Comprimă întreg infinitul în fire,
Măsură inertă sub bolți temporale
Devine și clipa și marșul de zile.

Nimic despre noi nu-ți va spune oglinda
Când timpul rezumă viața-n secunde,
Povestea lumească își sapă firida
Pe-un zid virtual rătăcind printre unde.

Busola stă moartă pe buza oglinzii,
Busola mai știe doar sensu-nainte
Și timpul se pierde în vortexul minții,
Nisipul e apă, iar apa nu minte:

Nimic nu se pierde, nimic nu se vinde
Ci totul se-scurge rotit în clepsidre...
Măsura a toate stă doar în cuvinte.

Plângea copacul

Plângea copacul nimănui pe malul serii
L-am întrebat : de ce plângi suflete, ce ai?
S-a scuturat uimit de întrebare
Și printre lacrimi prăbușite-n gol
Mi-a spus: nu plâng! mă curăț de tristețe,
De oamenii ce vor pleca și am să-i uit,
De umbrele acestei seri meschine
Ce-ncearcă să mă mintă că de mâine
Destinul se va-ntoarce să-mi răsfețe
Tăcerile ce nu sfârșesc a-mi da povețe.

Dualitate

Eram convinsă că am 
doar o inimă,
a mea,
asta până când
mi-am recunoscut inima bătând
în alt piept.