Sub cerul tacerii

Mă așezasem tăcută
s-ascult asfințitul...
și-n fugă celestă căutam ,
printre stele
conturul de raze al limpidei lune
cu Cain și Abel gladiind
lumi rebel.
Mă așezasem tăcută
să-mi cuprind întruparea,
din marea clepsidră
a vieților mele,
redând libertății nisipul albastru
prea palid și aspru ,închis fără grijă
în gânduri absurde, posace și grele.
Mă așezasem sfioasă
să-mi cânte-n surdină
un cântec de leagăn
bătrânul Uranus,
absentă și prinsă
în jocuri de sferă
mi-am pus însă capul
pe pieptul terestru
în care bătea o inimă trează....
O curgere sacră o cald-adiere
și toată tăcerea și toată mirarea
cuprinse de flăcări la ceas de amiază
le-am pus , prea în pripă,
să-și ardă menirea
pe-altarul iubirii
de-o singură clipă.

Marina

trec bărcile și valuri se unduie
respiră adâncurile, respiră chemare,
prin unde-nspumate fiori vii de sare...
pătrund necuprinsul
săltând printre vuiete.
trec șir după șir cu pipe, corsarii
profeți ai trecutului lăsat lâng-o zare
și scarție-o ramă și plâng iar catarguri
când soarta separă pământul de mare.
un fluier de scripcă ,jelind parcă lumea
vapoare se-nșiră spre lunga plecare
și valuri se unduie
respiră adâncul
prin ochi fără lacrimi
numiți depărtare.
și-n toată această mulțime de chipuri
vâslind fără timp spre alte hotare
rămân numai eu,
scrutând nesfârșitul
aproape de țărmuri,
naufrag fără mare.

Departe

Departe de lumea aceasta de vânt
Departe de sensuri închise-n cuvânt
Departe de plânsuri și patimi arzând
Departe de toate, azur respirând.
Cu tine in brațe strivind depărtări
Întinsă pe paie sub cer fără zări
Lăsând în dizgrații distanțe si mări,
Te țin lângă mine pe-o culme de stări.
Departe de moarte pământ respirând
Aproape de aștrii săruturi râvnind
La marginea vieții culori savurând,
De mine departe ,de tine nicicând.
Închid păpușarii-n cutii de carton
Pun lacăt la poarta ce dă spre nesomn,
Departe de lume rodesc parcă-s pom,
Cu tine în brațe, pe-un antic peron,
Las lumii trecutul . Mă-ntorc sa fiu OM.

asculta!

Ascultă tăcerea nespuselor chemări!
Ascultă! ...
cum clopotele universului ne cer
un singur semn
o singură privire...
Atât cât sufletele celor ce iubesc
Să redevin-o singură menire
Și-n mersul lor comun
un unic vers.
Ascultă deci cum rezonez cu tine,
Când ultima tăcere
despre mine
reinventează-o lume de iubire.

Cersind un zambet

Mi-ai da un zâmbet să-l prind pe'un ram?
să-l înfrunzesc cu boarea unui sărut
sa-l ud cu o lacrimă mai eternă decât trecutul,
ca să-mi fie el floarea anilor ce vor veni,
ca să-mi fie el raza cu reflexe de tandrețe,
cheia tuturor iubirilor neaflate, încă.
Mi-ai da un zâmbet să-l transform în apă vie?
cu care să-mi alin ardera trupului
când suflarea amurgului nu va mai ști
să clocotească a tinerețe
în sufletul meu prea înțelept,
în sângele meu prea rece și dezamăgit
în ochii mei prea puternici .
Mi-ai da un zâmbet să-l port în toate memoriile?
până când lumina mă va recunoaște
până când Universul îmi va deschide porțile
să pășesc din nou pragul lumii
de unde am plecat cândva călător
doar ca să rămân vrăjită
de un zâmbet muritor,
doar ca să aflu
cât poate înrobi un surâs!
Mi-ai da ultimul tău zâmbet... fară să regreți?

Cum trece timpul!

Cum trece timpul răspândindu-și boarea...
Printre frunzișul anilor ce-au fost,
Și ne găsește braț la braț cu clipa
Plecați din ieri spre mâine, fără rost.

****
Cum trece timpul peste crânguri sterpe
Lăsând tăcerea strajă peste bolți
Și-nsingurată urma mea se pierde
Într-un pustiu de oameni si roboți.
****
Pun rămășag cu timpul ce-o să vină
Că ne va transforma și el în lut
Și uneori ne-o arunca , din milă
Un carpe diem... fără început.
****
Cum trece timpul fără să mă-ntrebe?!
Și nici eu n-aș avea ce să-i răspund
Dar tare-aș vrea să știu al meu de trece
Mă ia spre moarte sau spre nesfârșit