De-a valma

Învolburate pâraiele inimii inundă timpul
Adunând în albia lor secunde pierdute
Hrănind  doar rădăcinile celor statornici ,
de-a valma
Cu vuiet trec spații, prin umede unde.
*
Cad în cascade-nspumate infame iluzii
Bat clopote-astrale-ntre două raspunsuri
Și-n apele tulburi ne prindem speranțe
de-a valma,
Pe crengi în derivă ,spre-nalte apusuri.
*
Când totul se-ntoarce să zacă în tihnă
În urmă mai e doar un câmp fără luptă,
Oștenii răbdării se lasă-n spre case,
de-a valma
Din cumpeni ,izvoare cu viață se-nfruptă.
*
Murmurând prin făgașele inimii mele
Trec reci și-ncărcate de mâluri, pîraie
Și-mi zbat clipocituri de lacrimi ursuze
de-a valma,
De maluri, de stanci, si de-o stearpă odaie.

Destine

Statui turnate-n grabă sub plumbuite ore,
Din patima chemării si gesturi de mirean,
In marmură de roze, săpate cu migală,
Perfectă si firavă imagine lumească...
Aceasta ne e viața, cu timpul ei de strajă,
O prea frumoasă clipă pe un imens cadran.


      Cu trăsături cioplite de-o daltă efemeră,
      Un piedestal de alge si săruri de mărgean,
      Topit de idealuri si recăzut in valuri,
      Stingându-se-n amurguri sub ochiuri reci de geam...
      Acesta ni-i destinul, aceasta voia sorții,
      Prea scurte pentru veacuri , prea lungi pentru un an.


Iar când din bronzul tânar vor mai fi doar foițe,
Am să te-ntreb pe tine, cândva năvalnic râu:
Ce-ai fost mai mult pe lume, artistul sau statuia?
Si cărui timp anume i-ai spus in glumă ,,Eu''?...
Căci chipu-ți de Adonis s-a stins așa in grabă,
De nici nu mai contează dacă ești om sau zeu.


14.04.2013
Firenze

Panza de paianje

Azi, gândurile și-au țesut pânza de păianjen 
Prin ochii fixați într-un punct al Universului. 
Și eu am căzut pradă tesăturii, devorată 
De tot ce păianjenul uitării nu a putut digera.
Când războiul de țesut și-a terminat ultima bătaie
Și ițele trecutului s-au rupt sub greutatea ,,de ce-urilor'',
Pânza de păianjen, a fostelor mele gânduri
A devenit un leagăn cu balans dulce și divin
În care aș vrea să mă legăn tot timpul rămas
După ce voi fi închis ,pentru totdeauna,
Ochiul prin care gândurile mele răvășite de mustrări
Împăinjenesc căile spre Nesfârșitul cel Mare.

12.01.2014

Luna mai

Știam că se termină luna mai
Când cerul s-a umplut de nori haotici
Din puf de păpădie și-un alai
De firi, orgolii și profeți nevolnici. ...

Și mai știam că trece luna mai
Când la urechi ți-ai prins cireșe coapte
Și ca un zeu nebun fugeai prin rai,
Trăgând de frunze piersicii , în noapte.

Și uite! iar se duce luna mai
Și cine știe cât stă de departe?
Și cât de dor o să ne fie iar
De puf de păpădii și poame coapte?!

Știai și tu că pleacă luna mai,
Când după nori bezmetici, de urzeală,
Am dispărut și eu, iubind un crai,
Ce strălucea pe cerul de sineală. 

Cadou de la tine

Ce dar as putea sa-ti cer?!
Sa-mi aduci un fulg de nea,
Din lumea ta inghetata in amintirile mele.
Mare.Si parfumat a iarna geroasa.
Cu franjuri de dantela diafana.
Un fulg complicat si sideral,
Cu filigramuri de viata si joaca.
Sa-mi aduci,doar, un fulg de nea.
Desprind de pe crestele muntilor vesnici...
Sau mai bine lasa-l sa pluteasca singur
Si lipit de ferestra sufletului meu,
Sa-mi topeasca ,in soapte,asteptarile.
Nu am alt dar sa-ti cer...
Adu-mi doar un fulg de nea,
Unul fara dureri si fara regrete,
Imaculat si transparent precum fericirea.
Impodobit cu crengi si lumini incandescente.
Luminand ,pana la sfarsit de viata,
Dorintele si sperantele si anii impliniti.
Tot darul pe care-l ravnesc de la tine...
Adu-mi, te rog, un fulg de nea!
Decupat cu sinceritate si precautie
Din sufletul tau mereu calator.

Dragobete

Toate iile se brodaseră cu săruturi,

buze semănând a flori ,,de nu mă uita''

și pletele fecioarelor adiau unduite

între orizonturi urlând de râsete

și lumea mea.

O horă de mâini tinere părea lumea...

atât de tinere, atât de fragede!

ca și cum lor le-ar fi fost proscrisă toată,

dar absolut toată tinerețea din Univers.

Eu?!

Eu acum doar în ochi mai păstrez sărbătoarea

cândva la fel de tânără , la fel de fragedă,

și-mi amintesc cum încăpățânată

pe ia mea brodasem flori de mac

sângerii,

arzând de nerăbdare,

buze de orizont calde și ademenitoare

precum un apus de vară,

precum o inocență fugară.

.

Și-n mână țineam mâna dorită

și-n suflet găzduiam înc-o inimă,

și-o scânteie de pară.

.

Și anul acesta toate iile s-au brodat

cu flori de ,, nu mă uita'' ,pe viață...

macii mei nu mai ard de nerăbdare

însă,

culoarea lor sângerie

înspre apusul calendarului

pare,

doar un estompat efect de sepie

într-o melancolică seară.

24 februarie 2015

Cum poți ucide-o pasare

Cum poți răni o pasăre?
Răpindu-i zborul
și lăsând-o să-și plângă aripile
nefolositoare.
Cum poți ucide o pasăre?
Luându-i aripile
și lăsând-o să tânjească
după zbor...
Singura viață pe care
o știe.

Ma rog la toate cate mint

Mă rog din când în când la ape
Când de pe munți coboară reci,
Să-ți fie-n taină caluza
Când prin iluzii rătăcești.

.
Și uneori mă rog la lună,
Când peste cer tronează vie,
Să-ți lumineze cu iubire
Înfrigurata pribegie.

.
La vânt,la zare și la cremeni,
La nebătutele poteci
Și la sfioasele apusuri,
Mă rog la tot ce știu că ești.

.
Suspinelor cedând credința ,
Ma rog la idoli fără har,
Când sera-și bea meschin căința
Din cupa rugii în zadar.

.
Să-ți fie far aprins în cale
Mă rog la soare deseori,
La zei ce știu că nu există
La pajiști crude fără flori

.
Apoi, când se termină ruga
La toate câte știu că mint,
Ma rog la tine, pentru mine,
Și-n rostul rugii te cuprind.

Calatorului

Drumețule ,întoarce-ți fața
Spre drumul ce ți-a fost viață
Și din bătătorirea vremii
Fă-ți coliere de povață.
Și presărat cu urme calde
Tot drumul lasă-l moștenire
Ca alții să pășească-n tihnă
Pe calea grea a nemuririi.
Umbriri de spaimă și osândă
Să lași în urmă, fără teamă,
Tu înțelept colind al lumii
Un biet destin pierdut la vamă.
Ne vom vedea cândva, aiurea,
Pe drumul celor fără moarte,
Tu să aduci frânturi de vise
Eu să creez povești deșarte.
Vor râde viii ,ca nebunii,
De cei puțini ce cred în soartă,
Dar ce știu ei?! cum soarta lumii
În vorbe de poeți se-nnoadă!
Tu călător ,înalță fruntea
Spre cei ce vor să pară zei
Și-arătă-le acum, și vesnic
Că ești mult mai etern ca ei,
Că doar un drum,cel cu osândă,
E calea dreaptă spre aflare
Și doar un călător prin cazne
Cunoaște mersul spre hotare.

Carpe diem

Sub bolți cu ruguri de lavandă
Un clopotar vestea apusul,
Refluxul zorilor albastre
Frângea în suliți nepătrunsul.
Cu tâmpla cadențând pe toacă
Chemam himerele la cină
Un prunc năștea din ziua mâine
Primind botezul de lumină.
Prin poarta clipei vrăjitoare
Țesând trecutul din ruine
Am mai pătruns odată-n fugă
S-ascund prezentul meu de mine.
Păienjeniți de lacrimi ochii
Priveau secunda ce răsare
În timp ce gandul se pierduse
În moartea celei ce dispare..
Și între două timpuri surde
Tot rătăcind o nemurire
Mi s-a prelins din mână viața,
Secunda netrăită bine.
Însângerate ruguri albe
De carnea timpului ce trece,
De ce nu-mi dați puterea mie
Să nu las vremea să mai plece???
Sub bolți cu ruguri de lavandă
Îmbietor parfum de viață
Mă va-nvăța să,, carpe diem''
Din zori o altă dimineață.