Un copac sunt

Un copac sunt,
Cu crengile desfrunzite de ani,
Îngreunate de înţelepciunea tuturor toamnelor.
Un copac sunt,
Rodind solitar pe culmi aride
Cu rădăcinile întinse până la capetele nemărginirii.
Un copac sunt,
În calea vânturilor şi a înstrăinării,
Popasul călătoarelor fiinţe ,în zborul către regăsire.
Un copac sunt!
Nu te lehămezi de urâţenia ramurilor noduroase,
Nu-ţi întoarce ochii de la cioturile bătrâne,
Prin seva port iertarea şi iubirea tuturor pădurilor lumii.
Un copac sunt;
Statornic mă hrănesc, eu primul,
Din razele de soare ale celor ce gândesc mai sus de mine.
Dar sunt un copac,
Nu doar când vii să-ti odihneşti sufletul îndurerat lângă mine,
Sunt şi atunci când în sufletul meu sunt scorburi 
şi te caut să-mi oblojeşti rănile
Şi te aştept în seceta idiferenţei celorlalţi
Şi atunci...
Tot un copac sunt!

Minciuna ploii

Era de-o ploaie și ceva
Că nu-mi cântai cu stropi la geamuri,
Falsând un imn cu ritm grăbit, 
Cu-n timbru snob prin stol de ramuri .

*
Era de-o viață și mai mult
De când nu ascultam cum plouă
Cu rugăminți și vorbe-n vânt
Rupându-mi rațiunea-n două

*
Un anotimp și chiar mai mult
Trecuse peste vremea seacă,
Uscând din lacrimă-n cuvânt
Nevoia timpului să treacă.
*

Era ca mine și un tu
Acel tenor cu voce-amară
Ce-a prefăcut dintr-un refren
Ploi mincinoase-n vis de vară.*
Era de-o vreme și ceva
Că nu-mi plângeau pe geamuri norii
Cerșind umili să-i ducă-n fum
Pe aripi fără gând ,condorii.

Erele poeziei

Șubredă chemarea poetului tânăr
Când porțile nopții se dau în lături
Lăsând muzele în desfrâul vorbelor,
Pierzând rimele în făgașele instinctelor.

***

Platonică chemarea poetului matur,
Când nopțile îi fură din potir muzele
Și roua dimineților ,cu nesomn biciuie
Sufletele celor prinși în capcana rimelor.

***

Fatală chemarea poetului bătrân
Care-a așezat muzele la locul lor,
În constelații perfecte, înălțând ca odă
Ucigătorul cântec de Circe al versului .

Trubadurul

Bătrânul trubadur își acorda vioara, 
Cu gama-i ruginită dând tonul înserării, 
Pe corzile întinse mai poposea doar luna 
Lin legănându-și raza pe-arcușul rechiemării. 

Câte romanțe scrise, câte iubiri fugare 
Și câte nopți trăite, la umbre de castani ! 
Și dintre toate,astazi ,rămase el și luna 
Și-un cântec fără nume mucegăit de ani. 

Din depărtarea vieții, îmi mai aduc aminte
Bătrânul cu vioara ,un mesager bizar , 
Și nimeni nu mai știe de-i mai bătrân ca luna, 
Ori toate-n lume-s moarte și plânse de-un cobzar. 

Și dacă dintr-o clipă tu poți să pierzi o seară 
Lipește-ți blând urechea de lună la apus 
Vei auzi un suflet cântând la o vioară, 
Al meu, al lui ,al lumii, despre iubiri ce nu-s.

27.04.2014

Felinare

Zorile nu pot stinge
Felinarele
mistuitoarelor dorinți.
Doar ele singure por alege
pâlpâind dezamăgite
secunda în care 
ultima scânteie
ca o sentință de moarte
a ultimei dorinți
nu va mai aprinde fitilul
Niciunui felinar
Niciunui gând
Niciunei așteptări.
Jăratecul din felinarele
pustiilor speranțe,
Va deveni doar atunci
O demiurgă și definitivă
Uitare.

Usi

Atâtea uși mă înconjoară, 
par toate-un stol rotind în vid, 
Atâtea-ncuietori bizare
mă răstignesc pe-al nopții zid.

Deschid la întâmplare una 
și știu că nu-i o întâmplare, 
Dincolo văd ,nu ce va fi , 
ci doar cum toate se deschid
ca să-mi arate-aceeasi cale...

Luna mai

Știam că se termină luna mai
Când cerul s-a umplut de nori haotici
Din puf de păpădie și-un alai
De firi, orgolii și profeți nevolnici.

Și mai știam că trece luna mai
Când la urechi ți-ai prins cireșe coapte
Și ca un zeu nebun fugeai prin rai,
Trăgând de frunze piersicii , în noapte.

Și uite ,iar se duce luna mai
Și cine știe cât stă de departe?
Și cât de dor o să ne fie iar
De puf de păpădii și poame coapte?!

Știai și tu că pleacă luna mai,
Când după nori bezmetici de urzeală
Am dispărut și eu, iubind un crai
Ce strălucea pe cerul de sineală.

Gand de octombrie

Octombrie mi-a transformat ferestrele
În portative ad-hoc,
Pe care lacrimile reci de ploaie
Își scriu cu note aburinde
Simfoniile.
Zi după zi, gând după gând.
O invitație la dans mi-a lăsat octombie,
Cu ritmuri de tango și vals împreunate,
Cadențate de frunze doborâte 
De atâtea culori divine,
Transformând amiezile reci
In lecții de balet,
Dor dupa dor, 
Îmbrățișare după îmbrățișare...
Până când soarele...
Până când soarele
Va dirija din nou destinul
Toamnei.

Clepsidra

Întorc clepsidra timpului pierdut
În căutarea zâmbetului tău,
E prea devreme, poate, să te uit
Și prea târziu pentru păreri de rău.

Nisipul picură neiertător,
Culoarea pare-o lacrimă-n amurg
Și parcă mie încă imi e dor
Și-as vrea măcar cu gândul să te-ajung.

Întorc clepsidra ,pentru amândoi.
Nisipul s-a oprit...doar un minut,
Minutul veșniciei dintre noi
Eterna clip-a timpului pierdut!

Măcar de-ar fi ca ultimul cuvânt
Să împietrească-n timpul nisipiu,
Să nu-l rostești ori eu să nu-l aud
Să-ntorc clepsidra dragostei mereu.

Răstorn clepsidra, parcă prea ușor,
Și vremea prea ușor a-mbătrânit
Și-un vechi adio picură în gol
Precum nisipul scurs la infinit.

Lotus

Echilibrul frumuseții,
Solitară petală
Deasupra apelor mișcătoare
Gata să savureze
Parfum virgin de adolescență,
Nici efemeră, nici înțeleaptă.
Miracolul vieții legănate pe o frunză,
Stăpânind tainele apelor nimicitoare,
...O floare de lotus am învățat
Sa fiu.

Cumpana

Mi-am agățat de cumpăna fântânii
soarta,
Abia mijise luna unui apus bătrân,
Tot orizontul roșu părea aprins de
demoni.
Însângerând fântâna atâtor zeci de lumi.

Doar scârțâitul ciuturei uscate
îmi amintea că suntem pe pământ
Și clipocirea vie-a apei din găleată,
Ce-nsăila albastre cercuri fără pată
Pe orizontul aspru ca o căruntă pleată.

Bătea un vânt sinistru rotind înspre
uitare,
Cu cumpăna odată ,toți anii mei trăiți,
Și tot ce-nfăptuisem părea
din depărtare
Un fel de naufragiu pe un tărâm
proscris.

Toți stropii reci de apă învolburau
iamagini
Împrospătând fântâna cu amintiri
fierbinți
Și-n ciutura din Eden
vedeam adânc cu ochii
cum muritori ,dar veșnici.
pe lava apei sfinte pășeau...
artiștii-sfinți.

Noapte de iarna

Noapte de sărbătoare
(special pentru voi)

Azi nu mă mai dor căruntele patimi
Au nins peste ele troiene albastre
Și nu îi mai strig nepăsării reproșuri
Sunt toate topite sub viețile noastre.

Azi nu îmi mai plânge în taină cuvântul
Poeți s-au născut s-o facă mai bine,
Îmi ghemui doar trupul, răpus de dorință
Și cad în extazul de-a fi lângă tine.

Nici ger nu mai vine s-albească trecutul
Nici porțile nopții nu-și scârție mersul
E-atâta tăcere în miezul tăcerii
C-a fi două trupuri nu-și merită sensul.

Un vifor colindă ,din arctice timpuri
Și-n aer valsează reci stele polare,
Eu nu mai mai chinui să știu adevărul
Real azi îmi pare doar ceea ce moare.

Sărut cu aromă de vin sec și roșu
E tot ce îmi ține de cald astă noapte.
Și cui ii mai pasă de trec spre vecernii
Irozii, cântându-și colinzile-n șoapte?

Pe ape

Pe apele ce trec spre cine știe unde
Prin ramuri de arini ce le veghează mersul
Am aruncat si eu a soartei undiți scurte...
Și-n albia luminii am prins ,din joacă, versul.

Cum nu știam prea bine să-not printre cuvinte
Sau să plutesc regină pe ape-nvolburate,
Am scuturat năvodul de prada cea divină
Lăsând cuvântul liber, iar el s-a dus departe.

Azi trec prin sita vremii călătorii de ape
Și îmi rămân doar boabe de aur nisipiu,
Cuvinte nerostite , dureri ucise-n șoapte
Ori mângâieri pierdute prin valul apei viu.

Vor trece veșnic ape spre cine știe unde
Și alți pescari de soartă vor arunca năvod,
Dar pentru fiecare va curge ,doar o dată,
Prin spumele vâltorii o undă de noroc.

Pe apele ce trec, probabil spre niciunde
Speranțele și gânduri s-au înecat discret
Mi-a mai rămas momeală o dâră de cuvinte
Să-mi scriu adânc în suflet un epitaf concret.

Drum spre infinit

E tot mai îngustă cărarea
și tot mai departe zenitul
și parcă aproape de mine
e tot mai prezent infinitul.
Mai pâlpâie-abia felinare...
se văd tot mai stins răsărituri
și ochii citesc printre rânduri
fărâmele multor sfârșituri.
Imagini alb-negre se-nșiră
par zări fumurii și compacte
doar luna mai are culoare
de galben și soare și noapte.
E tot mai departe trecutul
și parcă uitarea-i de vină
sau poate e calea mai scurtă
pe drumul ursit de lumină!
E tot mai îngustă cărarea
și nici nu e alt început
nici timp nu mai e de întoarceri
m-asteaptă vechi chipuri de lut.
E tot mai căznită pornirea
și tot mai precis viitorul
pe uliți bătute de soartă
semnez apăsat ,cu piciorul.

.
E tot mai îngustă cărarea
și tot mai prezent infinitul.

E iarna in inimi

E prea mare-o iarnă ce-și uită menirea
Pe-această planetă mereu suferindă,
În suflete sloiuri ne-ngheață iubirea,...
Lumina din inimi dă trist să se stingă.

*
În ghene de plastic se-adună coleric
Gunoaie fetide din zeci de credințe
Și lumii-i rămâne un deget blasfemic
Cu care-și condamnă destinul ființei.
*
Și-n toată parada de minți încâlcite
Să mori pân' la urmă e semn de mărire
Smintite creioane ucid prin cuvinte
Pe cei ce sunt liberi doar a obidire.
*
E gerul prea aspru și lumea nătângă
Și-n sângele Terrei îngheață iubirea,
Din cerul din care ne place să ningă
Troiene de ură ne-nsângeră firea.