Petale de timp

Un pat de petale învinse de rod
sub tălpile noastre mureau parfumate
și pași singuratici trecând peste pod
cântau melancolic, afoni, serenade.
M-oprisem de teama acelei splendori
dulceața tăcerii petalelor toate
urca de sub mersu-mi spre margini de seri
natura prea beată-și uitase de moarte.
Aș face cu timpul un pact fără gaj,
O dată pe lună de-ar ninge cireșii
cununa de fire albite în păr
sa prindă culoarea copacilor veșnici.
Și nu aș depune nicicând mărturii
cum timpul le fură mireselor salba
frumoaselor vise ,firavi muguri vii,
s-aștearnă petalele rupte în parcuri.

Desculță prin anotimpuri

M-am descălțat
de emoții și de patimi;
cu tălpile înțepam iarba crudă,
nevinovat de crudă și naivă.
Sau poate era
doar vântul acela de primăvară,
care-mi recita cu suflarea-i rece
versuri lingușitoare
pe coapsele dezgolite
de mătăsurile vremii.
Era el ultima mea ispită
o palmă blasfemică
cu mângâieri aspre
căruia eu m-am prefăcut
ca nu-i ghicesc intențiile.
În jurul tălpilor mele
lujeri verzi cresc nestingheriți
râzând la soare,
eu mă încăpățânez
să înțep pământul cu ele
căutând rădăcinile
unui ultim fir tânăr
de iarbă.
Apoi,
îmi adun rochia
în jurul coapselor
și mirajul altei primăveri
se stinge.

Lutul iertarii

Eu nu mai cred în oameni fără vise
Și nici în mântuirea de păcat
Eu cred în ploi ce spală mâlul vremii
Iertând prin viață tot ce-i de iertat.

Precum olarul frământând argila
Eu cred în tot ce-i aspru și vital,
Remodelând după lumină firea,
Și-n ruga ostenelii destinul imortal.

Mai sfânt îmi este orice fir de iarbă
Din lut și ploaie viață inventând,
Decât și cel mai pustnic dintre oameni
Pe iarba minții cu tristeți calcând.

Eu nu mai cred în Rai cu porți închise
Și nici în plată pentru-a fi iertat,
Eu cred că până mai ajung la vise
Rămân un plâns de ploi imaculat.

Amantilor

Deschide-ți palma! lasă-mă să plâng,
E prea târziu acum să cer iertare
Că am trăit, prin trupuri respirând,
Furate clipe printre reci altare.

Cearșafurile albe vor păstra
Ceva din vina noastră fără vină
De-a fi trăit rătăcitor,cândva,
Secunde dintr-o patimă divină.

Închide ochii! lasă-mă să spun
În loc de un adio,înc-o glumă...
Și-oftatul trist sub buze să-l răpun,
Să-mi amintesc de tine pân-la urmă!

Știu...vei pleca,se va sfârși curând
Așa cum a-nceput,ca o furtună,
Îmi va rămâne palma ta să plâng
Și chipul tău să-mi strige noapte bună.

Și ochi în ochi destinul ne-o uita
Când ochii tăi îmi vor fi lună plină
Iar mâinile în van vor căuta
Căldura mâinii ce le-a fost stăpână.

Deschide-ți palma! lasă-mă să tac,
Tăcerea să ucidă-această vină,
De-a fi iubit nebuni un sfânt păcat,
Trăind zeește-o dragoste păgână.

Nevoia de iertare corectată

La margine de veacuri vin magii să vestească

că-i timpul de iertare și de-a închide răni,

și palma-nsângerată a neiertării noastre,

să nască fii de Eden în lumea dinspre zări.

.

Am să vă cer iertare când uit să-mi fie pace

să vă alin durerea sau să vă fiu izvor

și trec, din graba firii, în goana nepăsării,

pe lângă dorul vostru și uit să-mi fie dor.

.

Iertați-mi focul minții și cruda îndrăzneală

de-a-nchide Universul, ades, în gândul meu

și pentru tot ce gândul greșește contra lumii

să mă iertați prieteni, cum azi vă iert și eu.

.

Iar ție Doamne, ție, ți-aș cere-ngăduița

să fac din tot ce este iubire pe pământ,

iar de-oi afla lumină sădită-n fiecare

s-o resădesc în lume, cuvânt după cuvânt.

.

Mă iert și eu de toate, de bune și de rele

iertarea-mi este încă divinul panaceu,

ce vindecă păcatul de a lăsa prea lesne

tristețea și-ndoiala să creadă-n locul meu.

.

De anii ce vor trece și cei ce vor veni

să ne iertăm cu toții, să-ncepem împăcați

și ziua care vine și era viitoare

în hainele iertării vom fi mereu curați.

dialog orfeic I

răvase de taină

--acum mâinile tale
rănesc cu spinii
rodul viei,
cârceii braţelor
mai pot prinde
doar aracul cerului ...!

--mai mângâia-voi
coapsa potirului din vie?
cu aracul ceriului
mai săgetez şi-acum!
din rana viei
înviez iubire!

5 aprilie 2014

MARIASTELA MARIN & TEODOR LAUREAN

Panaceu

Eu n-am vrut să mă vindec de tot,
de așteptare,
dar s-a întâmplat să mă uit în oglinda
pe care timpul mi-a întins-o capcană
și tot vrând să mă văd
în pustiul de dincolo de sticlă,
m-am încărcat de atâtea răspunsuri
că rețeta s-a prescris singură
și avea dor două substanțe pe listă:
a trăi ,luat în fiecare secundă;
și prezentul , de luat pe nemâncate
după fiecare respirație,
cu un pahar,întotdeauna plin,
de iubire,
ținut sub limbă până la topire.
Eu n-aș fi vrut să mă vindec de tot,
de așteptare,
dar s-a întâmplat să aflu
ca vindecările toate
erau deja prescrise
în mine,
panaceul unui alchimist genial
pe care unii îl numesc Dumnezeu!

Lui Nichita

Dacă tălpile odată sărutate 
ar putea
scrie pe tâmplele timpului mărturii,
și presăra nisip ,
cum stelele presară vise,
în trecerea omului prin sufletul cosmic,
pe stâncile din rai și pe stâncile din om
s-ar vedea, cioplit stângaci, un nume,
cu litere de pași sărutați adânc
pansate cu frunze moarte de așteptare,
și care citite dinspre apus spre răsărit
ar descifra numele de botez al versului:
NICHITA.