Calatorului

Drumețule ,întoarce-ți fața
Spre drumul ce ți-a fost viață
Și din bătătorirea vremii
Fă-ți coliere de povață.
Și presărat cu urme calde
Tot drumul lasă-l moștenire
Ca alții să pășească-n tihnă
Pe calea grea a nemuririi.
Umbriri de spaimă și osândă
Să lași în urmă, fără teamă,
Tu înțelept colind al lumii
Ești un destin ajuns la vamă.
Ne vom vedea cândva, aiurea,
Pe drumul celor fără moarte,
Tu să aduci frânturi de vise
Eu să creez povești deșarte.
Vor râde viii ,ca nebunii,
De cei puțini ce cred în soartă,
Dar ce știu ei?! cum soarta lumii
În vorbe de poeți se-nnoadă!
Tu călător ,înalță fruntea
Spre cei ce vor să pară zei
Și-arătă-le acum,spre pace,
Că ești mult mai etern ca ei,
Că doar un drum,cel cu osândă,
E calea dreaptă spre aflare
Și doar un călător prin cazne
Găsește mersul spre hotare.