Serenadă

Bătrânul trubadur își acorda vioara,
Cu gama-i ruginită dând tonul înserării,
Pe corzile întinse mai poposea doar luna
Lin legănându-și raza pe-arcușul rechemării.
Câte romanțe scrise, câte iubiri fugare
Și câte nopți trăite la umbre de castani !
Și dintre toate,astăzi ,rămase el și luna
Și-un cântec fără nume mucegăit de ani.
Din depărtări de viață, îmi mai aduc aminte
Bătrânul cu vioara ,un mesager bizar ,
Și nimeni nu mai știe de-i mai bătrân ca luna,
Ori toate-n lume-s stinse de glasul lui hoinar. 
Și dacă dintr-o clipă tu poți să pierzi o seară
Lipește-ți blând urechea de lună la apus
Vei auzi un suflet cântând la o vioară,
Al meu, al tău ,al lumii. Iubiri care s-au stins.