Statui turnate-n grabă sub plumbuite ore,
Din patima chemării si gesturi de mirean,
In marmură de roze, săpate cu migală,
Perfectă si firavă imagine lumească...
Aceasta ne e viața, cu timpul ei de strajă,
O prea frumoasă clipă pe un imens cadran.
Cu trăsături cioplite de-o daltă efemeră,
Un piedestal de alge si săruri de mărgean,
Topiti de idealuri si recăzuti in valuri,
Stingându-ne-n amurguri sub ochiuri reci de geam...
Acesta ni-i destinul, aceasta voia sorții,
Prea scurte pentru veacuri , prea lungi pentru un an.
Iar când din bronzul tânar vor mai fi doar foițe,
Am să te-ntreb pe tine, cândva năvalnic râu:
Ce-ai fost mai mult pe lume, artistul sau statuia?
Si cărui timp anume i-ai spus in glumă ,,Eu''?...
Căci chipu-ți de Adonis s-a stins așa in grabă,
De nici nu mai contează dacă-i fost om sau zeu.
14.04.2013
Firenze
Nessun commento:
Posta un commento