Mi-e dor de ,,Flacăra'',
de generații în blugi și adidași,
de totuși iubire , la o cană cu vin,
când sângele de viperă al puștilor
curgea a serenade rebele.
Mi-e dor și...doare
că ei nu vor fi niciodată noi
când noi am fost niște atât de frumoși ,,ei''.
Mi-e dor de un ,,standing ovation'',
pentru lancea lui Horea
ori la mormântul lui Ștefan.
Mi-e dor...de iubiți aruncați în valuri
Mi-e dor de ei,
de toți
care acum au devenit noi...
Și cu noi s-a terminat poezia.
Nicio rugă pentru părinți
nici un om trecând pe drum.
Noi nu...niciodată!
niciodată noi nu mai.
Ne-am așezat deja tăcuți
la un ,,Adio tu!''.
Copaci fără pădure,
păduri fără puieți de schimb.
Mi-e dor de ,,Flacăra”
ca de o ironie fără cusur
drept autograf deasupra sufletului meu
care a crezut până la capăt
că pasărea phoenix e o scânteie
ce ar putea aprinde încă o dată
făclia.
Nessun commento:
Posta un commento